Aș fi acceptat tot, pricepi? Și nimeni, niciodată, n-ar fi avut dreptul să te mai judece a doua oară. M-aș fi împotrivit. Ți-aș fi luat apărarea. Fiindcă această viață bolnavă, aceste povești smintite, aceste războaie demente fuseseră ale tatălui meu. Iar el mi le-ar fi mărturisit. Și mi-ar fi spus adevărul. Și aș fi fost mândru de încrederea lui. Și chiar dacă ar fi fost pedepsit de țara lui, niciodată fiul lui nu l-ar fi desconsiderat.
Și n-aș mai fi fost fiu de ticălos.
Pe drumul istovitor care ducea spre tatăl meu, cel dintâi dintre trădătorii mei, în hățișul fără ieșire al trecutului. În acest labirint ce pare la început un drum a fost aruncat Sorj Chalandon când nu era decât un puști de zece ani de câteva cuvinte murmurate cu năduf de bunicul lui, tatăl tatălui său: Tocmai! E un fiu de ticălos și se cuvine s-o știe!
Pe meandrele acestui drum se duce încercarea disperată de a se găsi pe sine – cel rănit, vulnerabil, neîntreg, un băiat devenit bărbat care nu a dorit nimic altceva decât să i se spună adevărul. Adevărul adevărat al altui tânăr, devenit apoi bărbat și tată. O mărturisire. Nu căință, nu regret, doar faptele așa cum s-au așezat în mintea, în sufletul și în deciziile luate de acel bărbat care i-a devenit tată. O izbăvire, nu o judecată. Căci el, fiul, este o prelungire a tatălui. E un altul, dar, în egală măsură, prelungirea celuilalt. Iar tatăl s-a aflat de partea greșită a istoriei. Un ticălos. Ce și-a lăsat fiul singur printre interminabile minciuni.
Copleșitoare, terifiantă povară. Poate cu atât mai dureroasă cu cât fiul e reporter, o conștiință care a vorbit lumii despre masacre, și zone de război, și taberele de refugiați palestinieni de la Sabra și Shatila, care a fost în Liban, Iran, Irak, Somalia, Afganistan, construindu-și viața pe necesitatea de a da glas adevărului. Care s-a salvat de oroare scriind.
Adevărul tău nu avea mai mult înțeles decât minciunile tale.
La capătul acestui drum, o eliberare. Dar nu cea așteptată. O despărțire definitivă. O renunțare. A tatălui. Nu însă și mărturisirea dorită, căutată, provocată, așteptată. Devenită imposibilă. Lăsând loc nevoii fiului de a consemna el însuși ceea ce a descoperit. Nu adevărul tatălui, ci propriul drum prin uriașul eșafodaj de minciuni pe care s-a construit întreaga viață a părintelui său. Nu un roman (deși acesta îi este subtitlul), ci o biografie în care Sorj Chalandon reconstituie ceea ce l-a legat și l-a despărțit de propriul tată este Fiu de ticălos. Ceea ce îl leagă și îl desparte de țara lui. De Franța în care, iată, la aproape jumătate de secol, în 1987, are loc procesul lui Klaus Barbie, șeful secțiunii IV a Gestapoului din Lyon, un Obersturmführer. Un proces în care un călău e pus față în față cu victimele sale. Fără presiunea și resentimentele ororii abia descoperite, după un timp care ar fi putut săpa în conștiința vinovatului rănile adânci ale înțelegerii a ceea ce a fost, a ceea ce a făcut. Altor oameni ca el. Și unor copii. Un proces care e, într-o anumită măsură, și procesul Franței colaboraționiste. Un moment ce ar fi putut fi izbăvitor, dar care se dovedește inutil. Pentru fiu. Pentru tată. Nici măcar judecarea și condamnarea lui Klaus Barbie nu poate smulge succesiunea de măști ale tatălui, nu-l poate conduce pe fiu către adevărul a ceea ce a trăit acesta. De-a lungul întregului proces Barbie, am visat să-ți urmăresc procesul. Nu ca să te judec, ci ca să te ascult mai bine și să te pricep mai mult. Ca să mă înveți să te înțeleg.
Înainte de asta a fost o zi de început de vară și un drum la Izieu. În prezentul unui sătuc tulburat de un străin. Un jurnalist. Stinghereala tuturor, tineri și bătrâni deopotrivă. Pentru că nimeni nu a uitat ce s-a întâmplat aici pe 6 aprilie 1944. Pentru că trecutul nu trebuie reînviat. Pentru că trecutul din Izieu (dar nu numai!) e plin de fantome. De Gorgone gata să sară și să te înșface fără a-ți mai da vreodată drumul. De vinovați și de vinovății. Cine îi vânduse pe cei din colonie? Și chiar existase un denunț? Întrebarea îi sleise pe cei din cătun. În 1944, dacă ar fi existat un turnător, acesta putea fi oricare dintre locuitorii lui. Un sat cu 146 de suspecți. Și poate că netrebnicul încă mai trăia acolo, pitit îndărătul obloanelor. În colonia din Izieu, în 1944, erau copii evrei. Nimeni nu știe nici până astăzi cine se face vinovat de martiriul lor. Ar fi putut fi oricine. Dar indiferent cine a fost, despre un ticălos este vorba. Casa ar fi trebuit să fie refugiul acelor dezrădăcinați. La 40 de ani fără o zi distanță de acel moment, în sat, doar umeri lăsați – singurul semn al vinovăției înregistrat de Sorj. El însuși fiul unui ticălos.
Vai de mine, de tine, de noi.
Pentru cel ce știe ce s-a întâmplat la Izieu sau caută să știe, orice devine semn. Literele rămase pe o tăbliță de scris și care păstrează cuvântul „măr” sunt cea mai simplă, dar și cea mai zguduitoare mărturie că un copil nu apucase încă să fie smuls cu brutalitate din copilărie. Că încă nu ajunsese în trenul morții. Că încă mai respira. Că încă putea crede că are o viață de trăit. 44 de copii și 7 adulți au fost urcați la Izieu în camioane. Arestați. Două zile mai târziu ajung în lagărul de la Drancy, devenind niște numere. De la 19 185 la 19 235. Doar trei supraviețuitori: Léa Feldblum, cu trupul în ruină după ce a slujit drept cobai medicilor naziști și încă doi, Léon Reifman, ascuns de un țăran și o fetiță de 2 ani, Yvette Benguigui, adăpostită de familia Héritier. Numele sunt importante. Numele victimelor, dar și ale supraviețuitorilor, ale celor care încă pot depune mărturie. Numele ticăloșilor. În sala în care se va desfășura procesul lui Klaus Barbie, devenit între timp cetățean bolivian cu numele de Klaus Altmann, numele celor 44 de copii vor răsuna ca o litanie. O litanie fără patimă, un kaddish șoptit. Venit târziu. Întotdeauna binevenit. Necesar. Îmi doream să ne fie încredințat fiecare copil în parte. Și fiecare din noi să se preschimbe în mormântul acestuia. Dar înainte de asta, a fost dorința fiului de a avea puterea să-și facă tatăl să simtă pentru o clipă ceea ce au simțit copiii aceia în casa din Izieu înaintea zilei de 6 aprilie 1944. Liniștea locului. Vântul adiind printre pletele lor. M-ai fi putut însă ajuta să știu și să înțeleg. […] Să-mi spui unde te aflai la 22 de ani, când Barbie și dulăii lui au venit să-i smulgă pe copii din Casa lor.
Când fiul ajunge la Izieu are doar frânturi de adevăr și presimțirea hăului. Există frica din copilărie, bătăile tatălui, furiile acelui bărbat-Minotaur – tatăl care umilea, tatăl de nerecunoscut în momentele lui de furie. Și poveștile lui despre cum la 20 de ani s-a înrolat în Rezistență. Și zâmbetul lui. Învățăturile date fiului despre prieteni și dușmani care nu sunt întotdeauna doar prieteni sau doar dușmani. Totul interșanjabil. Cu explicația legată ca o fundă roșie ce se transformă în ștreang sufocând orice posibilitate de a înțelege: pentru că istoria fusese scrisă de învingători. Cuvinte ce ar trebui să justifice totul fără a pretinde nimic: Am avut mai multe vieți și mai multe războaie. Cuvinte bombă, explodând de fiecare dată când adevărul este cerut. Cuvintele tatălui față în față cu singurul adevăr cunoscut de fiu: Mi-am petrecut copilăria crezând pătimaș tot ce-mi spunea și restul vieții pricepând că nimic din toate acele lucruri nu era adevărat. Lupta necruțătoare între datorie filială și nevoia de a afla cine a fost acest bărbat înainte de a-i deveni tată, amestecul sordid de neputință, milă și dezgust, de silă și teroare.
Ți-ai tras pe tine uniforme ca pe niște costume de teatru, născocindu-ți de fiecare dată un nou personaj, scriind în fiecare dimineață un alt scenariu.
Fiu de ticălos reface drumul fiului către trecutul celui care i-a fost tată, chiar dacă drumul dă într-o fundătură. Fiu de ticălos devine mărturia zguduitoare a unui fiu devenit bărbat care a încercat să înțeleagă. Nu e procesul împotriva tatălui, ci reconstituirea din bucăți ciobite, inegale, dureroase, a relației unui om cu alt om. Pentru a putea înțelege, pentru a-l putea înțelege și a putea merge mai departe. Ani la rând m-am gândit la înspăimântătoarea lui singurătate, la jalnica lui existență. Procesul lui Klaus Barbie îi pune din nou în față fantoșa care a fost întotdeauna tatăl. Cabotinul. Ticălosul. Paiața care își umplea golul cu mereu alte povești, alte realități, eroul unor întâmplări extraordinare, mereu acolo unde era nevoie de el, pentru o nouă poză, pentru o nouă identitate, într-un film în care cadrele se schimbă cu repeziciune și el e mereu prezent, în alte haine, cu o nouă recuzită, un alt drapel de apărat, schimbând taberele, reinventându-se la comandă. Neslujind pe nimeni, slujindu-se doar pe sine. Numai că, în acest caz, eroul nu e nimic altceva decât un ticălos. După ce rănile s-au închis, m-am întrebat câți măsluitori trăiau în el. Câți trișori îi răscoleau măruntaiele.
Vreau să-mi vorbești, m-auzi, ți-o cer! Nu mai am vârsta să cred, dar am vârsta să ascult și să accept.
Totul, un uriaș spectacol, o înscenare permanent rescrisă, o portiță pe care tatăl fuge de fiecare dată când e pus față în față cu o bucată de adevăr descoperită despre propriul trecut. Viața lui, o imensă scenă de pe care nu răzbește niciun cuvânt adevărat. Nici măcar pentru propriul fiu. Doar steagul acțiunilor lui flutură: Oamenii sunt cam tâmpiți, nu?
Pentru că există oameni tâmpiți, oameni naivi, oameni de bun-simț, oameni onești care nu pun la îndoială acțiunile celorlalți, victime ale șarlatanilor din toate timpurile, victime ale răului, ale celor fără scrupule, tatăl asistă la procesul lui Karl Barbie purtând bastonul cu măciulia în formă de cap de vultur și șchiopătând pentru a arăta tuturor dovada că a luptat în Rezistență, afișează un aer pios, pierdut, sub privirile fiului care pândește semnele momentului în care măștile se vor fisura, în care căscatul prelung al tatălui se va transforma în urlet de groază și de recunoaștere. Pentru că de cealaltă parte a tăcerii sfidătoare a lui Klaus Barbier, a puținelor lui cuvinte șfichiuitoare se află mărturiile victimelor și amintirile lor despre gesturi de curaj, de bunătate, de omenie ale altor francezi și chiar germani. Gesturi salvatoare, gesturi izbăvitoare. Care se alătură celorlalte. Amintindu-ne că brute sunt pretutindeni, așa cum oameni sunt pretutindeni.
Soldat, legionar, nazist, partizan. Acestea sunt crâmpeiele incongruente de adevăr pe care le descoperă treptat fiul despre tatăl său. Am sperat să aflu adevărul, dar, în ciuda atâtor ani irosiți, m-ai dus cu preșul ca și pe ceilalți. Până când un plic cenușiu conținând documente arhivate și secretizate e pe punctul de a-i exploda în față. Hârtiile din procesul care l-a adus pe tatăl său în fața justiției franceze. Cu toate ștampilele și semnăturile pe care nimeni nu le-ar putea contesta vreodată. Și totuși, nici măcar succesiunea de date, mărturii și dovezi adunate în timpul procesului nu reușește pe deplin să lumineze această viață. Câțiva ani în care tatăl a purtat mai multe uniforme, a fost pe toate baricadele războiului, s-a împopoțonat cu tot felul de zorzoane, și-a pus uniformă germană, a fost un maquis, când alături de ai lui, când de nemți, împotriva tuturor și cu toți, dezertor și mincinos, purtat de o forță necunoscută printre tabere incongruente, îmbrăcând, atunci, ca și peste ani, diferite haine, jucând multiple roluri. Nicăieri bărbat, întotdeauna cabotin. Nicăieri el însuși. Pretutindeni doar povara aruncată de măștile în spatele cărora nimeni, nici oficialități, nici vecini, nici propria familie nu au putut ajunge. Da, sunt fiu de ticălos. Dar nu din cauza războaielor tale în devălmășie, tată, a cizmelor tale nemțești, a trufiei tale, a nebuniei care te-a însoțit pretutindeni. Nu asta înseamnă ticălos. Nici din cauza rolurilor pe care le-ai jucat: SS-ist de doi bani, patriot de ocazie, partizan inventiv, care a salvat niște francezi doar ca să culeagă aplauzele. Ticăloșia nu are nicio legătură cu lașitatea sau cu vitejia. Nu, ticălos e bărbatul care și-a azvârlit fiul în mocirlă. Fără urme, fără repere, fără lumină. Un fiu care nu vrea nimic altceva decât încrederea tatălui. Acea apropiere deplină între doi oameni, acea dezbrăcare totală de sine în fața celuilalt. Mărturisirea care ar fi putut face din fiu pavăza lui, nu un copil de ticălos. Chiar dacă pentru toți ceilalți tot ticălos ar fi rămas.
Eram amândoi niște învinși. El pentru că mințise, eu pentru că îl chinuiam. În clipa aceea am știut că nu va vorbi. Că nu avea să-mi spună niciodată adevărul.
Cartea lui Sorj Chalandon e scrisă la câțiva ani după procesul lui Karl Barbie. Ca o datorie față de sine însuși într-o mai mare măsură decât ca o datorie față de cei care au trăit în timpul ocupației naziste și au fost de o parte sau de alta a baricadei. De partea corectă sau greșită a istorie. Cartea lui Sorj Chalandon e un act de penitență. Pentru ceva de care nu e vinovat, dar care face adânc parte din el. Căci suntem fiii părinților noștri și suma alegerilor pe care le facem ulterior. Nimic nu e doar ceva, nimic nu e de sine stătător, nimic doar bine sau doar greșit. Numai în lumina a ceea ce ești și a ceea ce faci poți merge mai departe. Poți traversa mocirla neagră a istoriei, a nemerniciei, a ororii, poți consemna punctele de cotitură, puținele ei momentele luminoase, actele de demnitate, suferința. Poți înțelege și poți ierta. Rănile Franței nu s-au cicatrizat încă. Rănile Franței încă există, iar Fiu de ticălos (în traducerea lui Daniel Nicolescu) este o astfel de dovadă.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
