Fără să bănuiesc că sunt lucruri pe care mai bine nu le readuci la viață, amintiri și oameni care e mai bine să rămână îngropați. Pentru că, de fapt, exact asta așteaptă, să fie scoși din letargia lor adâncă pentru a ieși din nou la lumină și pentru a relua la nesfârșit aceleași fixații, aceleași dezastre.
De un realism dur, dar cu o extraordinară capacitate de a recupera frumusețea și disperarea care se adună în sufletul omenesc, acea vulnerabilitate din care se ivește puterea de a rezista și de a se opune răului, chiar dacă răul se dovedește de neoprit, romanul lui Jean-Baptiste Del Amo e cronica manifestării unei traume, a încercării eșuate a unui bărbat de a deveni un om mai bun, a cedării în fața unei forțe întunecate, tot mai acaparatoare, imposibil de controlat. E reconstituirea sfâșietoare a pierderii definitive a inocenței unui copil și a confruntării lui cu maturitatea, cu slăbiciunile și violența, cu deciziile greșite și cu încrâncenările vieții de adult. E povestea a trei oameni – un Tată, o Mamă și un Copil. O trinitate imperfectă – niște ființe aduse la un loc de straniile capricii ale vieții, care nu au fost niciodată o familie. Care au încercat, dar au fost ajunse din urmă și spulberate de traume, de greșeli, de slăbiciuni, de resentimentele și de spaime adânci.
Umbra lui se-ntinde peste măsură, îl face să aibă membre disproporționate, ca un dublu malefic ce s-ar desprinde de el și i-ar călca pe urme, imitându-i gesturile […]
E romanul unui tată ce ajunge treptat să se scufunde în nebunie, cu sufletul sfâșiat de porniri tulburi și mintea nemaiputând să facă distincția între ceea ce a fost și prezent, între ceea ce el însuși a trăit alături de propriul tată (bătrânul retras departe de oameni, incapabil să-și revină după moartea soției și după accidentul ce l-a transformat într-un însingurat plin de mânie, de orgoliu, cu izbucniri feroce de violență, sfârșind părăsit de fiu, cu trupul devorat de o boală cumplită și apoi de fiarele pădurii) și ceea ce ajunge să le facă celor alături de care încearcă să-și refacă viața. Vrând să recupereze ce nu a avut niciodată cu adevărat – liniștea unui cămin, puterea de a iubi și de a ierta, de a accepta că nu va fi niciodată un învingător, ci un biet suflet în care trecutul încă palpită dureros – ajunge să devină asemenea tatălui pe care l-a iubit și l-a detestat deopotrivă, a cărui umbră încă îl bântuie, în dublul la fel de tiranic și de răzbunător al propriului părinte. Sfârșind prizonier în aceeași nebunie din care răzbat gesturi de cruzime, de egoism feroce și cea mai adâncă și zguduitoare frică de a nu rămâne singur, de a nu-și pierde fiul. După ce hotărârea de a reveni în viața femeii pe care a părăsit-o se transformă în absurda punere în scenă a unei vieți de familie departe de ceilalți, de orașul în care și-a năruit iluziile tinereții, în decizia de a reveni la Roché, în clădirea sinistră ridicată de tatăl său și din care el însuși a fugit cu mult timp în urmă, pe înălțimile abrupte ale muntelui, în plină pustietate, acolo unde nimic nu rodește și natura își urmează neclintită ritmurile. Într-o sălbăticie pe cât de înspăimântătoare pe atât de fascinantă, într-un loc în care bărbatul simte cât de insignifiant e totul și în suflet se trezesc impulsuri ancestrale, forțe de nestăvilit, aprige valuri de cruzime. Un loc în care istoria se repetă, răul se adâncește, ceea ce un timp poate fi ținut în frâu se dezlănțuie și totul se transformă într-o luptă pentru supraviețuire. Lupta fiului de a se elibera de nebunia tatălui. Lupta fiului pentru libertate. Lupta pe care mama a pierdut-o, prizonieră a întunericului tot mai adânc din mintea tatălui, a nevoii de a-și apăra copilul și pruncul nenăscut, a terorii instituite de prezența tot mai sinistră a bărbatului, de absența oricărei alte ființe umane de care să se agațe, de la care să ceară ajutor. Urmărirea prin noapte a fiului de către tată, punctată de șoaptele pădurii indiferente, sub dezlănțuirea ploii, cu pruncul atârnându-i în brațe și pistolul îngreunându-i rucsacul are în ea ceva din urmărirea prăzii de către prădător: e o încordare de voințe, o luptă sălbatică pentru supraviețuire, în care tatăl încearcă să ademenească încă o dată – pentru a-l supune – băiatul încă lipsit de experiență, să trezească în sufletul fiului mila, iar acesta știe că singura lui șansă este să lase în urmă totul. Să ucidă sau să fie ucis. În acele momente ale confruntării directe dintre cei doi, nu tată și fiu se află față în față, ci prada și vânătorul, instinctul de a trăi și cel de a omorî și fiecare dintre ei știe că lupta e pe viață și pe moarte.
Copilul își privește mama, speră la un semn din partea ei, dar ea nu-i dă atenție, privirea ei îmbrățișează în continuare orizontul, crestele pustii, vârfurile copacilor, goale în contre-jour. Fiul se duce după tată […]
Tensiunea e vizibilă încă de la început – o acumulare de gesturi, o încordare, o permanentă fisură între ceea ce se spune și ceea ce ascunde tăcerea fiecăruia, o neliniște deocamdată difuză, fără un motiv evident, dar care se înstăpânește brutal peste locuința în care până atunci mama și fiul învățaseră să trăiască singuri și care brusc pare a deveni prea strâmtă pentru prezența tăioasă a bărbatului ce perturbă firavul echilibru al vieții celor doi. E o tensiune adunată în scene doar pe jumătate întunecate, fără o manifestare precisă, dar în ea e conținută întreaga desfășurare de forțe de mai târziu, întreaga dramă. Germenii răului sunt aproape tangibili, deși răul e încă ținut în frâu, disipat în alternanța de gesturi când paterne și afectuoase, când pline de cruzime, de amenințări directe sau voalate, de încercarea mamei de a-și ține copilul departe de problemele adulților și de a nu da frâu liber spaimei, de privirea interogativă, mereu în alertă a fiului. Strivirea inocenței e conținută încă de la început, din momentul în care bărbatul străin se oprește în fața curții și privește jocul copilului cu mingea dezumflată. Instinctul de a zdrobi, de a obține ceea ce consideră că i se cuvine se manifestă în gândul încolțit brusc că ar putea să se apropie, să-l ia și să-l ducă departe – o pradă ușoară, nevolnică. Instinctul patern, partea luminoasă, poate speranța că există încă ceva în viața asta și pentru el, pentru bărbatul acesta dur, căruia viața i-a înșelat așteptările, care nu a cunoscut decât prea puțin liniștea, mânat de un instinct autodistructiv ce pustiește totul în jur sunt deocamdată mai puternice. I-ar fi ușor să cuprindă cu brațul pieptul copilului, să-l ridice, să-l facă să tacă, eventual, punându-i mâna căluș la gură și să-l ia cu el. […] Ar deschide portbagajul și-ar ascunde acolo corpul copilului care s-ar zbate, dar pe care l-ar stăpâni fără probleme, strângându-i cu putere o încheietură sau o gleznă ca să poate închide portbagajul. Osatura care susține încordarea și voința de a se schimba se șubrezește însă cu repeziciune și ceea ce pare a fi o încercare de refacere a echilibrului pierdut prin retragerea lor în mijlocul pustietății se dovedește planul unui bărbat care știe că locul lui nu mai e în lume, ci retras asemenea unei sălbăticiuni departe de oameni și de civilizație, cu prada – mama și fiul – devenită prizonieră a schimbărilor lui bruște de stare. E o revenire la locul unde a început totul și ce urmează nu e decât desfășurarea a ceea ce s-a mai întâmplat o dată – o dramă, de data aceasta nu cu o victimă, ci cu două: mama și copilul, apoi băiatul și fetița nou-născută. Scene derulându-se parcă în slow-motion, cu o atenție la detalii aproape neverosimilă, de natură cinematografică, urmăresc transformarea bărbatului din străinul ce încearcă să devină tată în persoana acționând permanent mânată de impulsuri contradictorii – o fiară rănită, cu gesturi violente și o îndârjire ce nu mai are în ea nimic omenesc.
Atunci muntele ăsta o să dispară și el? întreabă copilul. / Sigur. Chiar și-n clipa asta dispare. Dar noi n-avem cum să ne dăm seama. Ne-ar trebui viețile și memoria a zece mii, a o sută de mii de oameni puse cap la cap ca să ne dăm seama.
E remarcabil felul în care acumularea de tensiune, scenele ce surprind salturile dinspre normalitate spre acțiuni ce trădează treptata pierdere a controlului, izbucnirile unor resentimente reprimate, vinovăția față de propriul tată, tot acest amestec de furie și de nebunie incipientă ce va face din mamă și din fiu prizonierii bărbatului, care va conduce la încercarea disperată a femeii de a fugi pentru a-și proteja fiul și pruncul încă nenăscut, apoi la sechestrarea și la moartea ei, la încercarea băiatului de a se elibera sunt puse în contrast (și amplificate) de indiferența naturii. E o natură sălbatică, ce respiră parcă în afara timpului, în care omul e mai degrabă un intrus; o natură grandioasă în fața căreia zbaterile și disperările omenești par nu atât insignifiante, cât simple accidente într-o desfășurare mult mai amplă de ritmuri. Nicio clipă omul nu se simte acceptat, părtaș al acestor ritmuri. Poate admira frânturi de frumusețe, se poate înfiora în fața lor, dar nu le va putea îmblânzi, nu le va supune. Ostilitatea pământului nu face decât să ațâțe îndârjirea tatălui, să acutizeze spaimele mamei și încordarea, vulnerabilitatea fiului prins între labilitatea unei tinere devenite prea devreme părinte, nevoită să-l crească singură și întoarcerea intempestivă, autoritară a tatălui. Grandioasă și rece, natura din romanul lui Jean-Baptiste Del Amo strivește orice posibilitate de domesticire a instinctelor, reprimă orice îmblânzire a instinctului atavic de a supraviețui cu orice preț.
Hoarda oamenilor înaintează prin vijelie cu capul plecat, turmă verticală, încăpățânată și zdrențăroasă.
Totul se petrece într-un cadru ce îi pune pe cei trei (plecarea din oraș, depărtarea de acesta, surparea drumului, abandonarea mașinii și drumul printre coaste neospitaliere de munte îmbracă forma unui exod al vechilor populații în căutarea unui loc din care să facă pentru un timp adăpost) într-o situație arhetipală: cea a primilor oameni, supuși intemperiilor și ostilității spațiului, obligați să-și perfecționeze instinctele de vânători, de ucigași, confruntându-se cu propriile nevoi primare. Un spațiu în care brutalitatea e firească și asigură perpetuarea speciei. Del Amo construiește imagini de o terifiantă poezie a ființării în ceea ce constituie prologul romanului, în acea teribilă acumulare de gesturi ale convoiului de bărbați, femei și copii umblând printr-o natură sălbatică, lăsând mereu în urmă gropi triste în care pun trupurile celor răpuși de boală, de foame, de mizerie – un lung, interminabil drum mărturisind despre vulnerabilitatea trupului, despre zădărnicia oricărui efort și dragostea celor încă în viață ce nu se pot opune nici morții, nici instinctului de a continua succesiunea mecanică a generațiilor. E un marș nesfârșit ce înghite tinerețea tuturor spre o promisiune niciodată atinsă: niște oameni (alții, dar, de fapt, mereu aceiași) în care blândețea și cel mai atroce instinct animalic se îngemănează, într-un timp în care viața e perpetuă vânare de vânt, mișcare oarbă, deșertăciune căreia nu i te poți sustrage și în care legea de căpătâi e violența. Saltul dinspre acest moment imemorial către prezent e tulburător, evidențiind felul în care pulsiunile subconștientului, instinctualitatea brutală pot fi trezite la viață în anumite situații, amplificate de depărtarea de societate, de ieșirea dintr-un spațiu într-o anumită măsură securizant (prin normele pe care le impune) și de revenirea în cel sălbatic, indiferent al naturii neatinse de om. Rămânerea în oraș după revenirea tatălui în familie nu ar fi împiedicat declanșarea nebuniei, dar consecințele gesturilor sale nu ar fi fost aceleași. Omul nu e făcut să revină la formele primare de existență pare a spune Jean-Baptise Del Amo, dar, când ajunge să facă asta, între el și strămoșii săi din epoca de piatră nu e nicio diferență.
Băiatul ține mânerul cu ambele mâini și nu clipește, ochii-i lucesc de-o furie veche, familiară și prea mult ținută-n frâu. Tatăl se caută-n buzunare cu degetele lui ca picioarele de păianjen, negre de mizerie și de pământ, și duce la gură, cu gesturi tremurânde, o țigară mototolită.
Ceea ce îi reușește extraordinar scriitorului francez este perfecta racordare între cauzalitatea inteligibilă a desfășurării faptelor, nuanțarea psihologică a caracterului personajelor și dimensiunea arhetipală a relațiilor/legăturilor dintre ele: bărbat-femeie-copil, brutalitate-slăbiciune, instinct-vulnerabilitate – într-o permanentă tensiune între forțe cu semn contrar: dorința de a proteja și cea de a pedepsi, nevoia de a apăra și oboseala, dezamăgirea sau neputința, responsabilitatea și instinctul, supunerea și revolta. Întreaga dramă se desfășoară pe fundalul deopotrivă fascinant și complet indiferent al unei naturi în care omul și viața lui nu înseamnă nimic la scara timpului cosmic. Fiul omului (în traducerea lui Liviu Ornea) devine astfel o punere în scenă a vulnerabilităților umane și o meditație asupra formelor de manifestare a răului și a brutalității.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Foto copertă articol: Petronela Dumitriu
