La începutul tuturor lucrurilor se află un copil aruncat în pivniță.
Mersul firesc al lucrurilor prin labirintul cu pereți scrijeliți de istorie își are punctul de plecare înrădăcinat în necunoașterea începuturilor și a faptelor ce ne-au făcut să fim ceea ce suntem. Oriunde ne-am afla în lume, pentru a da sens existenței noastre, pentru a descoperi ieșirea problematică din labirint, pentru a crește din copilul aruncat în pivniță în adulții ce își clădesc noi pereți plini de povești și de descoperiri, trebuie să ne coasem cu istorisiri și adevăruri nerostite propriul fir al Ariadnei care să ne dezvăluie trecutul netrăit și ecuația salvatoare a fizicii tristeții ce are o rezolvare diferită în fiecare loc de pe glob.
Necunoașterea cuvântului nu schimbă frica, din contră, o acumulează, o face și mai de nesuportat, strivitoare.
În romanul lui Gheorghi Gospodinov – care impresionează încă o dată prin broderia specifică de șovăieli ce fabrică o întreagă istorie a tristeții balcanice, naratorul este un adevărat explorator al trecutului îndepărtat, un colecționar de personalități ce au influențat momentul prezentului prin existența lor într-un timp apus și printr-un mozaic de amintiri universale pe care, folosindu-se de mitul minotaurului aruncat în labirint, reușește să le readucă la viață în sufletul fiecărui cititor pornit pe drumul întrebărilor și înțelegând că fluviul existenței sale izvorăște dintr-un trecut dens pentru a se opri în punctul în care povestea îi este validată de căutări. Astfel, naratorul devine un maestru al poveștilor, ctitor al unui labirint întinzându-se de la începutul Epocii de gheață până la sfârșitul Războiului Rece, de la vremurile dominate de zei și creaturi mitologice până în punctul fierbinte al Primului Război Mondial. De la momentele singurătății trăite ca adolescent pe vremea comunismului până la maturitatea plină de libertate și care îți permite să dobori barierele labirintului unde ai fost întemnițat pentru a descoperi noi tipuri de tristeți, noi tipologii de oameni și noi povești.
Când am simțit că abilitatea mea începe să dispară, că mă dez-empatizez, am recurs la acest substitut slab – colecționarea. Am simțit o acută nevoie să adun, să ordonez lucrurile în cutii și în carnete, în liste și enumerări. Să salvez prin cuvinte. Locul golit de o obsesie se umple întotdeauna cu alta. Înainte puteam să locuiesc în toate corpurile din lume, acum sunt fericit dacă pot să trec dintr-o cameră în alta a propriului corp.
Povestea pe care o spune personajul romanului Fizica tristeții devine un act de dreptate pentru toți cei cărora li s-a ascuns o întreagă istorie din momentul în care au fost văzuți de cei din jur ca Minotauri amenințători. Naratorul reușește să redea o altă perspectivă asupra mitologiei grecești prin abilitatea sa de a empatiza cu personaje pe care nici nu le-a cunoscut, diforme, nedorite, diferite, simțindu-le adevărul poveștilor din adâncul sufletului său de copil care, din momentul pășirii în lumea tulburătoare a Bulgariei de după război, a învățat că multe descoperiri trebuie să fie ținute numai pentru sine tocmai pentru a le păstra autenticitatea și valoarea. Astfel, el află că în Bulgaria nu există Dumnezeu, că e obligatoriu ca serile în care se ascultă Europa Liberă să rămână în amintirea casei de la demisol și, în final, că Minotaurul este nevinovat, iar dreptatea trebuie să îi fie dată înapoi. Lui și tuturor personajelor abandonate, care au alunecat de pe firul propriului lor mit și au căzut în uitare. Unul dintre ele fiind chiar bunicul naratorului care a fost lăsat în urmă de mama și surorile lui ce ar fi preferat să uite de un copil, un mic minotaur, decât să își riște viața pe timpul războiului (Nu-i nimic că în legendă Minotaurul e o fiară. Am fost în capul lui și știu întreaga poveste. Acolo se ascund o greșeală și o calomnie mare, o nedreptate din cale-afară. Eu sunt Minotaurul și nu mi-e sete de sânge, nu vreau să mănânc câte 7 băieți și 7 fete, nu știu de ce sunt închis, nu am nicio vină. Și mi-e îngrozitor de frică de întuneric.).
Despre fizica elementară a tristeții
Gospodinov ne amintește prin mașinăria lui de povești că fără tristețea firească a unei vieți balcanice și fără monotonia zilelor în care frumusețea este vânată în timpul socialismului prin cărți, prin fotografii sau prin amintiri, bucuria fără impurități nu ar mai putea fi apreciată cu adevărat. Exact ca în zilele liniștite de după Revelion, când străzile pustii îți arată că esențele de fericire au fost consumate cu o seară înainte sau ca plimbările prin orașele pline de clădiri istorice, impunătoare, ce ascund, la cotituri de stradă artefacte ale vieților trăite în tihnă, amintindu-ți de istoria proprie și oferind, încă o dată, un răspuns la întrebarea oare mai sunt vii acei care am fost noi? Prin povestiri în buclă și prin rememorări, personajul reușește să recompună un tablou al vieții din Europa de Est unde, mai mult decât în orice alt loc, pulsează amintirea unei tristeți care ne-a făcut pe fiecare dintre noi fericiți prin chiar simpla sa intensitate – apanajul oricărei copilării. Așadar, partea cea mai dulce a romanului lui Gospodinov o constituie proiecțiile trecutului unei vieți ce este menită să găsească frumusețea prin prisma tristeții care configurează discret, dar sigur un traseu către ieșirea din labirint (Tristețea, asemenea gazelor și vaporilor, nu are volum și formă proprie, ea ia forma și volumul vasului în care se află), astfel demonstrând că frumusețea se găsește în lucrurile melancolice și efemere care, prin abilitatea lor de a se reproduce în timp cu ajutorul memoriei, sunt mult mai prețioase decât cele false, nemuritoare (Efemerul este mai durabil, tocmai datorită morții sale, decât neefemerul, care nu se poate reproduce.). Astfel, nimic nu poate întrece autenticitatea liniștii de după cearta vecinilor din bloc sau frumusețea tăcerii din bucătăria îngustă a unui apartament din cenușia Bulgarie unde gastronomia devine poveste (Universul s-a format într-un mod care pare atât de evident și incontestabil. Dar dacă pentru un moment răsturnăm întregul sistem și în loc de ce este peren, statornic, etern și neînsuflețit, hotărâm să prețuim ce este efemer, nestatornic, trecător, dar viu?).
S-a ocupat cineva de fizica cuantică a literaturii? Dacă și acolo absența unui observator presupune tot felul de combinații, atunci ce fel de carnaval se dezlănțuie cu particulele elementare ale romanului? Oare ce se întâmplă între paginile lui atunci când nimeni nu-l citește?
În finalul romanului, Gospodinov vine cu o ultimă provocare, o teorie ce interoghează chiar mecanismul ființării cărții, care, sub misterul fizicii cuantice, devine un întreg carnaval de povești infinite, aflate în permanentă schimbare. Chiar și după ce ieși din paginile ei, particulele adevărurilor se modifică odată cu fiecare suflet din nou abandonat, cu fiecare naștere a unui cititor empatic sau cu fiecare nou vânzător de istorii. Probabil de fiecare dată când pătrunzi în romanul lui Gospodinov descoperi un nou tratat de și despre istorie care a fost la un moment dat imnul unui suflet într-un loc trist de pe glob. Sau doar te bucuri din ce în ce mai mult de artificiile literare ale autorului – acele locuri dulci de popas de la lectură, iar în final descoperi că labirintul în care ai fost întemnițat a devenit acum mai puțin înfricoșător, așteptându-te după cotitură (sau după ultima pagină) cu un nou aliat: minotaurul.
*Adela-Maria Roșca, redactor Alecart & elevă în clasa a IX-a, mate-info, la Colegiul Național Iași, a obținut Premiul al III-lea la faza națională a Olimpiadei de română (OLLR) și s-a calificat și la faza națională a Olimpiadei de Cultură și Spiritualitate la care, din motive personale, n-a mai putut participa.
Pictură: Ioniță Benea
