Fluturi, fluturi… de Aldo Nicolaj în regia lui Liviu Manoliu

A doua premieră a stagiunii curente a Naționalului ieșean mi-a întărit convingerea că spectacolul în regia lui Gábor Tompa nu a fost o alegere fericită pentru momentul deschiderii și că publicul ieșean reacționează foarte bine atunci când regăsește pe scenă, în fața lui, o propunere regizorală consistentă și echilibru între fiorul dramei autentic umane și jocul bun al actorilor.

Mihaela Arsenescu Werner face un nou rol extraordinar, în continuarea celor din Harold și Maude sau Fluturii sunt liberi, dar suficient de departe de fiecare dintre ele pentru ca publicul să nu aibă impresia unei reluări facile, fără nuanțe. De data aceasta, textul lui Aldo Nicolaj reprezintă punctul de plecare pentru configurarea unui personaj complex, care trăiește drama imposibilității de a ieși din propriile iluzii.

Eda e captiva imaginilor succesive pe care le-a creat despre sine, a lumii pe care a inventat-o. Să născocești amintiri care nu există, să crezi cu tărie în ele, să lupți pentru ceea ce ai devenit, deși universal tău e treptat fisurat de intruziunea adevărului care își clamează dreptul la  existență și să fii înfrânt nu de confruntarea dureroasă cu propriul trecut și nici de forța subconștientului vinovat, ci de lipsa de scrupule și de pragmatismul unui suflet pustiu e miza acestei reprezentații.

Nu e o dramă ceea ce regizorul Liviu Manoliu ne propune în acest spectacol. E o întreagă lume, cu multiple nuanțe și care nu se lasă judecată univoc pentru că nu există un singur adevăr, ci adevăruri multiple, fragile, imperfecte. Un univers multifațetat ni se propune și la nivelul conceperii spectacolului care evoluează de la o comedie subtilă, față de care publicul se distanțează ”în oglindă” la o dramă puternică a încercării de păstrare a coerenței sinelui. Mihaela Arsenescu Werner reușește cu subtilitate și finețe să aducă în fața publicului o femeie pentru care cochetăria și încrederea în sine, în ciuda urmelor lăsate de trecerea anilor, devin armele unei seducții la limita ridicolului.

Și dacă, de cele mai multe ori, cinematografia propune imaginea (devenită clișeu) a unor tinere hărțuite de bărbați trecuți de mult de prima tinerețe, textul lui Aldo Nicolaj schimbă accentul, sugerând o situație inversă. Ruina trupului și tinerețea sufletului, dublate de puterea de a cumpăra (financiar) orice e pretext scenic pentru exprimarea unor situații de un adevăr la limita dintre grotesc și rizibil.

Ceea ce-i reușește foarte bine regizorului Liviu Manoliu, dar și Mihaelei Arsenescu Werner este să nu facă din Eda nici o ființă pe deplin instinctuală, nici o femeie pe deplin stăpână pe sine și să nu îngroașe ceea ce trebuie să rămână doar o nuanță. Singurătatea nu e niciun moment acceptată, iar afirmarea unei realități niciodată trăite ajunge să se substituie existenței propriu-zise. ”Eu am avut o viață minunată” sunt cuvintele pe care personajul le opune adevărului brutal al confruntării cu propriul trecut sordid pe care apariția fiului abandonat în urmă cu treizeci de ani i-l reamintește pentru o clipă.

Deși se confruntă cu efemeritatea lumii de iluzii pe care a creat-o, Eda se agață cu disperare de propriile plăsmuiri, are nevoie de ”adevărurile trucate”, căci în afara lor nu (mai) e de mult nimic. O femeie față în față cu plictisul și propria bătrânețe descoperă că un suflet nu se poate cumpăra și că egoismul este tot ce rămâne când viața nu îți oferă nimic din frumusețea, succesul și gloria la care ai visat.

Totul se dovedește fals: viața și amintirile, dar nicio clipă Eda nu ne e pe deplin străină, nu ne repugnă; e monstrul care  trăiește în fiecare dintre noi, dar e la fel de fragilă și nefericită ca orice om foarte singur față în față cu propria mască din spatele căreia nu răsună nimic decât ecoul propriei singurătăți.

Echilibrului compozițional i se adaugă un perfect echilibru al prezenței scenice. Georgeta Burdujan și, în special, Ionuț Cornilă reușesc să facă foarte bine față personalității puternice a Mihaelei Arsenescu Werner. Un gest, o privire sunt suficiente în cazul lui Ionuț Cornilă pentru a face din Elio un personaj a cărui forță, deși nu este de la început o evidență, reușește să fisureze coerența lumii în care s-a închis Eda.

Drama e la fel de puternică în cazul lui ca și al ei, iar personajul interpretat are întreaga complexitate a nuanțelor unui suflet autentic. Schimbările de registru sufletesc nu îi diminuează coerența, iar forța actorului vine din paleta largă a  trăirilor zbuciumate pe care Ionuț Cornilă reușește să le dea viață. De cealaltă parte, Georgeta Burdujan dă viață unui personaj de o cenușie absență și imobilitate până în momentul răsturnării finale pentru care nimic nu ne pregătește, dar care este de la început acolo, în tăcerea, în privirea oblică și aparenta pasivitate înghețată a slujnicei. Fără jocul foarte bun al celor doi actori, personajul interpretat de Mihaela Arsenescu Werner risca să rămână în sfera ridicolului sau a unei drame facile.

Încă o dată, Marfa Axenti se dovedește un scenograf de un real talent, atentă la echilibrul, nuanțe, sugestii și la instaurarea atmosferei. Lumea personajelor există încă dinainte ca ele să fie propriu-zis în ea. Accentele de Art Nouveau care punctează universul renascentist în care trăiește Eda contribuie la impresia de fast, dar și de ușoară artificialitate.

Uriașa oglindă venețiană care răsfrânge imagini ale personajului (dar și ale spectatorilor) devine un simbol al ”adevărului mincinos”, al dublului construit, al pierderii inevitabile. Rafinamentul e pe măsura puterii iluziei, iar muzica (de la Pavarotti la Loreena McKennitt) acompaniază traseul sinuos al întâlnirii personajelor.

O reprezentație unitară, în registru major al jocului actorilor, în care sensibilitatea și autenticitatea zbuciumului sufletesc au alternat contrapunctic cu detașarea de universul personajelor dusă uneori până la cinism. Aplauzele din final și imaginea regizorului rămas ultimul pe scenă salutând (puțin stingher parcă) publicul confirmă munca de echipă și un real respect pentru ceea ce înseamnă teatru.

Articolul poate fi citit si in ArtActMagazin unde puteti citi si alte recomandari ale Nicoletei Munteanu.

Foto: Lucrare Cristina Vieriu

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.