Când merg la o piesă regizată de Irina Popescu Boieru e ca și cum mă pregătesc să citesc ultima apariție editorială a unuia dintre autorii despre care știu că nu mă vor dezamăgi. Nu sunt mulți (ei, autorii), așa cum, în cazul pieselor care se joacă la Iași, nu sunt mulți regizori pe care să pariez – spectacolele lor au o amprentă în care intuiția și bunul gust (în sensul clasic al termenului) se grefează peste o sensibilitate filtrată pe lecturi solide și pe un anumit mod de a trăi teatru: asumat, responsabil, fără compromisuri majore. Iar când spectacolul se eșafodează (și) în jurul prezenței scenice a Mihaelei Arsenescu-Werner (fără a minimaliza prin această observație jocul celorlalți actori), într-o formulă care presupune colaborarea deja „patentată” cu scenografa Axenti Marfa și cu o echipă a Naționalului ieșean care are nu doar experiența scenei, ci și pe cea a vieții, nu poate rezulta decât un spectacol care merită văzut.
Joc de pisici e ca o bijuterie atent lucrată, cu o montură solidă și o strălucire de durată, punând în valoare, prin elemente vizuale ce valorifică tehnica cinematografică a cadrelor decupate în alternanță cu succesiunea prim-planurilor, scene desfășurate în momente simultane sau, într-o foarte interesantă punere în abis, recuperarea sau anticiparea unor momente care, mai întâi sunt verbalizate și apoi jucate – desfășurate scenic. Se creează astfel impresia de succesiune rapidă a evenimentelor developând însă mișcările sufletești în adâncime ale personajelor, transformările interioare, trăitul. Tocmai această impresie de viață autentică mi se pare că a fost surprinsă cu maximă atenție în spectacol. Niciun moment nu am avut impresia de ridicol, iar filonul comic a fost atent dozat pentru a nu surpa problematica gravă a textului.
Drama este permanent acolo, dar fără afectare, fără treceri bruște de la iluzie la confruntarea cu realitatea, într-o interiorizare care pune în lumină treptata asumare a condiției fiecărui personaj. În miezul spectacolului se află două moduri de a trăi în imediata apropiere a bătrâneții și, deși rolurile celor două surori Orban, Eliza (Mihaela Arsenescu-Werner) și Gizela (Monica Bordeianu) nu au aceeași pondere scenică, personajele ajung să își dispute aproape egal lumea, cel dintâi într-o zbatere copleșitoare de a păstra ceea ce nu a fost pe deplin trăit și care îi risipește și ultima iluzie, cel de-al doilea într-o singurătate ascetică, la fel de mutilantă ca drama primului. Intrarea în scenă se face în sunetul spart al valurilor, în țipătul pescărușilor, iar evocarea unui fragment sustras timpului (fotografia din adolescență despre care vorbește Gizela) fixează cadrele unui moment contrastant răcelii care se insinuează din dialogul celor două surori. Dacă Eliza pare a renaște la viață sub impulsul reîntâlnirii cu o veche prietenă, Paula (Doina Deleanu), transformând rutina într-un vertij al reinventării, al trăirii în iluzia că timpul are încă răbdare, că viața poate aduce și bucurie, că dragostea este încă posibilă, că atenția, tandrețea și doza de nebunie sunt ceea ce ne fac vii, Gizela e „o bătrână care-și recunoaște bătrânețea”, un suflet pustiit de asumarea unor responsabilități nicicând ale lui, profund singură, întemnițată de propriile neputințe, de propriile temeri, refuzând confruntarea directă cu realitatea și încercând să controleze viața surorii sale pentru a uita de propria existență golită de sens și mutilată de boală.
Prezența scenică a celor două e contrapunctică: mișcarea, verva, tumultul și transformarea interioară de la femeia „șleampătă și plicticoasă” la noua Eliza, respectiv, încremenirea, rigiditatea morală și gestuală a Giselei. Urmarea intruziunii Paulei în viața surorii mai mici e previzibilă, dar treptata înțelegere a adevărului se realizează într-o dozare atentă; scene simple refac relațiile triunghiului nou format, Paula ia treptat în stăpânire viața Giselei, acaparează relația ei cu Victor Csermleny (Constantin Avădanei), i se substituie, iar Elizei nu-i rămâne decât să trăiască destrămarea definitivă a visului de a putea fi alături de cel pe care l-a iubit din tinerețe și care se dovedește a fi doar un cabotin pe scena vieții. Trădarea e trăită într-un amestec de ardoare și luciditate, prăbușirea interioară contrapunctic, iar planul secund dezvoltă alte două aspecte ale vieții Elizei: orbirea fiicei (Haruna Condurache), prinsă în mecanismul unei vieți profesionale care nu mai lasă loc privirii îndreptate asupra celorlalți și al unui mariaj pe care-l ține în picioare tocmai lipsa de timp a celor doi pentru propria viață – aspect mai mult sugerat, dar suficient de pregnant articulat scenic pentru a nu fi nevoie de secvențe care să treneze artificial (de remarcat aici nuanța ionesciană imprimată rolului Harunei Condurache). Al doilea plan e relația Elizei cu Șoricel (Catinca Tudose), prietena din umbră, a cărei imagine și al cărei destin capătă treptat consistență. Sunt evidente cenușiul, simplitatea acesteia în contrast cu lumina orbitoare a Paulei, dar Irina Popescu Boieru (și jocul celor două) nu îngroașă caricatural simetria inversă a personajelor. Singura notă stridentă e dată de metamorfoza din partea a doua a spectacolului din comportamentul Paulei: scena în care aceasta „își pledează nevinovăția”, îmbrăcată într-un sumar combinezon roșu e totuși prea „la îndemână”, deși ea redă un adevăr comportamental. Nota de vampă vulgarizează personajul, iar tușa caricaturală face notă discordantă cu restul jocului Doinei Deleanu, care dă Paulei ceva din aerul de femme fatale suprapus peste lipsa de scrupule a celei care nu are nimic de pierdut și pentru care viața e un joc cu o miză în imediat. Cu toate acestea, secvența care alunecă pe această pantă a efectelor prea puternic luminate rămâne singulară, restul curgând fluid, cu o adâncime a acumulărilor treptate de stări, de trăiri, de acceptări.
Foarte interesant e construită și relația dintre cele două surori, metamorfoza care conduce la regăsirea lor din final. Ceea ce inițial pare în cazul Giselei doar mizantropie se dovedește pojghița de pe un suflet măcinat de singurătate. Cicăleala, cinismul sunt forme de apărare a iluziei că viața ei a avut un sens. În ciuda aparenței, e mai fragilă decât Eliza, iar albul și negrul, sobrietatea gesturilor, faciesul aproape încremenit redau „lungul somn de iarnă” al personajului. Răceala este impecabil interpretată de Monica Bordeianu, la fel și fisurarea acesteia până în punctul în care, în final, personajul se trezește la o nouă viață, își recuperează voința și „umanitatea”. Un subtil transfer de energie și de personalitate se realizează între cele două. Cu cât viața Elizei este mai dată peste cap, cu atât Gisela „face un pas” înainte și se apropie parcă de viață, de pulsul acesteia.
Pe de altă parte, toate personajele rămân închise într-o mare singurătate, fiecare își poartă povara opțiunilor, indiferent de formele interacțiunii cu celălalt. De aceea mi se pare că Joc de pisici e în primul rând o meditație despre multiplele forme de solitudine și de iluzie, un spectacol amar în care nimic nu poate atenua dureroasa confruntare cu tine, cu ceilalți, cu viața. Și rămân nenumărate lucruri nespuse, un mister al opțiunilor pe care îl surprinde cu finețe regizoarea, neinsistând, lăsând trecutul doar să-și întindă umbrele asupra prezentului, nedevelopând decât parțial secvențe anterioare din existența tuturor. Această penumbră sugerează, fără a insista și alte paliere: viața ratată a lui Victor, lașitățile acestuia, autoritatea mamei (Adelaida Bruckner – Brândușa Aciobăniței), indiferența copiilor, înstrăinarea, violența domestică (Șoricel), ratarea carierei Elizei, un mariaj nepotrivit, pasiunea pentru muzică, uitarea (din îndepărtata glorie a lui Victor nu a mai rămas mai nimic). Nu întâmplător, jocul de lumină și întuneric (cu decorul ce se organizează concentric, lăsând în prim-plan prezentul Elizei și în fundal, respectiv pe lateral, scenele care decupează secvențele adiacente) punctează apropierea de adevăr, fâșiile de înțelegere a unor realități paralele. Dacă scena semicoșmarescă din final nu aduce nimic nou, ideea camerelor-cușcă în care sunt prinse personajele e o modalitate interesantă de a lega firele nevăzute ale acestor destine care gravitează unele către celelalte, se intersectează și se determină fără a ajunge să mai recupereze decât parțial atmosfera din fotografia de odinioară.
Ce am văzut în Joc de pisici a fost, dincolo de orice, o echipă. Cu roluri individuale (indiferent de consistența lor) bine interpretate, cizelate atent, cu o intuiție a prezenței celuilalt extraordinară. Coerent, fără fisuri, spectacolul propune o lume viabilă. Prezența Mihaelei Arsenescu-Werner e deopotrivă discretă și de prim-plan, fără nicio urmă de afectare, perfect înăuntrul mișcărilor sufletești ale Elizei, iar echilibrul jocului ei iradiază spre ceilalți. Un tur de forță, căci e mereu prezentă în scenă. Și iarăși un lucru demn de apreciat, nu am simțit în interpretarea ei nicio urmă a vreunui personaj pe care să-l fi interpretat anterior. Eliza Mihaelei Arsenescu-Werner e doar Eliza, femeia care învață să adune cenușa unui foc răscolitor.
