Nevralgii familiale și alegeri personale: Focul, de Daniela Krien

Una dintre marile idei greșite ale timpului nostru e aceea că fiecare ființă umană poate să decidă cu de la sine putere. Fiecare om e un mic zeu. Ca și cum nu ar exista nimic care să ne preceadă.

Cenușa

Nimic nu pare a se desfășura altfel decât pe orizontală în romanul Danielei Krien, într-o acumulare de mici gesturi cotidiene, cele mai multe repetitive, de sporadice interacțiuni între membrii unei familii, de adevăruri despre celălalt spuse cu detașare, menite să surprindă dislocările interioare, criza unui cuplu de vârstă mijlocie și diferențele de atitudine, de viziune între alegerile părinților și cele ale copiilor în ceea ce se dovedesc a fi adevărate ciocniri între generații. Care mocnesc în tensiuni și nemulțumiri și izbucnesc pentru scurt timp, care se manifestă în retrageri și în acceptări epuizate, în victorii cu gust de înfrângeri, scoțând la iveală vinovății, resentimente, alegeri, umbre mai mult sau mai puțin întunecate din viețile fiecăruia și din viața lor împreună. Focul care pârjolește întinzându-și scânteile în prezent își are rugul în trecut, în decizii și în momente peste care s-a trecut, dar a căror cenușă e reaprinsă de răgazul pe care Rahel și Peter, soțul ei, și-l iau plecând din Dresda pentru trei săptămâni la ferma lui Ruth și a lui Viktor. De care îi leagă nu doar o veche prietenie, ci și un trecut complicat, ce nu încetează să își întindă consecințele în prezent.

Sunt trei săptămâni ca o paranteză într-o existență în care fiecare dintre cei doi a ajuns să acționeze autonom, într-o mecanică ce îi pune la adăpost de interogații, nu le permite scrutarea în adâncime a ceea ce a devenit viața de cuplu și nici felul în care se raportează unul la celălalt. Protejându-se de ispita de a se privi unul pe altul, de a se analiza și de a lua o decizie.

Scânteile

Ducând cu ei în vacanța la țară – nedorită și neplanificată, dar la care au ajuns ca urmare a unui (alt) foc ce distrusese o vilă închiriată în munții Bavariei (o altfel de fugă de ei înșiși, acum imposibilă) – ceea ce prinși în rolurile zilnice nu se manifestase încă, conștienți de criza până atunci doar evitată, având fiecare dezamăgiri și neîmpliniri, prinși în obișnuința dată de conviețuirea îndelungată, Rahel și Peter se confruntă nu doar cu propriile probleme, ci și cu cele ale copiilor lor, acum maturi, raportându-se diferit la părinți, la alegerile pe care le fac, la trecut și la viitor.

Daniela Krien construiește realist imaginea unei familii în care tensiunile nu au devenit de netrecut, în care nimic nu e încă pierdut, în care fisurile există, dar ele nu s-au transformat în obstacole insurmontabile. Personajele sunt prinse în coregrafia obișnuinței, în cenușiul familial, tot mai apăsător, mai alienat, totuși suportabil. Cu acest firesc de zi cu zi lucrează scriitoarea, pe el îl supune radiografiei, în acest bloc compact de gesturi devenite rutină caută elementele care să ofere o imagine mai largă asupra vieții contemporane, a relațiilor de cuplu, a schimbărilor de mentalitate la nivel de societate, a legăturilor dintre generații, a modului în care fiecare generație răspunde provocărilor cu care se confruntă – diferite, dar nu mai puțin traumatizante.

Vâlvătaia

Soț și soție, părinți și copii, legături de familie sau de prietenie: același mecanism care leagă oamenii între ei este modelat de epoca în care trăiește fiecare, de schimbările istorice și sociale. E o permanentă mișcare unind generațiile anterioare de cele prezente, dar și curenți de adâncime, puternici, denși, reci, care le despart și conduc la opțiuni de viață incongruente. Acest uriaș angrenaj social aflat într-o permanentă schimbare e scos la iveală și analizat subtil, fără a da vreun moment impresia că asta e miza. Totuși, există clar o problematică mai amplă, către care se întind doar ancore, ce vizează felul în care s-a transformat Germania în ultimii 70 de ani, modul în care relațiile familiale au oglindit și au fost influențate de această realitate. De la viața de după capitulare și traumele generației trecute prin război la libertatea generației mamei lui Rahel, cu toată dezordinea din viața ei și a celor două fiice din relații diferite, lipsite de stabilitatea unui cămin, obligate să se adapteze deciziilor impulsive și adeseori autodistructive ale mamei, cu Rahel crescând fără a ști nimic despre bărbatul care i-a fost tată, descoperind abia acum, târziu, posibilitatea ca Viktor, soțul lui Ruth, cea mai bună prietenă a mamei, să-i fie tată. Prea târziu de vreme ce Edith e moartă, iar Viktor a suferit un accident cerebral ce îl va împiedica să mai poată sculpta și alege să părăsească clinica în care e internat, căutând o moarte demnă în apele Mării Nordului. Cu provocările pe care Rahel și Peter le-au întâmpinat ca părinți într-o Germanie în care diferențele dintre Est și Vest erau încă majore, alegând să-și lase fiica să fie crescută de mama lui Peter, deși cunoșteau problemele psihice pe care aceasta le avea, ceea ce a modelat diferit personalitatea Selmei de cea a fratelui ei mai mic. Cu modul în care tinerii de astăzi își cresc copiii, mult mai liber, în afara constrângerilor, părând a nu avea nicio responsabilitate parentală, fiindu-le acestora mai degrabă parteneri de joacă și căutând să se elibereze de rigiditatea opțiunilor propriilor părinți. Asumându-și responsabilități ce-i împiedică să aibă timp și pentru sine.

E o dinamică în care se întrevăd lumini și umbre, din care nu lipsesc reproșurile fiecărei generații față de cea anterioară, revoltele, în care nimic nu e stabil și nimic nu garantează capacitatea de adaptare. Ca psiholog și psihoterapeut, Rahel se confruntă zilnic cu dezabuzarea și debusolarea tinerilor, constată mecanismele care au dus la internalizarea traumelor, dar și lipsa de voință a unei generații ce a crescut învățând în familie că i se cuvine totul și așteptând ca societatea să îi ofere acest tot cu aceeași ușurință cu care au făcut-o părinții. E o lume nevralgică, în care fiecare face alegeri în funcție de timpul și de lumea în care a crescut, iar familia – ca microcosmos social – e oglinda a ceea ce au trăit împreună părinții și copiii deveniți între timp adulți. De la o generație la alta pare a funcționa alternanța între stabilitate și instabilitate, revenirea la nevoia de a crea un echilibru între dorințele personale și responsabilitate sau la instinctul egoist de a pune plăcerile personale în prim-plan. Nu există soluție și nu căutarea ei o interesează pe Daniela Krien, ci reflectarea acestui uriaș mecanism în care legăturile cu cei mai apropiați se întăresc sau se scurtcircuitează, într-o permanentă tensiune ca urmare a seismelor de adâncime produse în societate. Resimțite în primul rând la nivelul de cuplu și în relațiile dintre părinți-copii.

Ardere lentă

Scene scurte, revelatoare surprind această mișcare circulară, repetitivă, opțiunile fiecărei generații și consecințele lor. În centrul romanului, Daniela Krien așază nu întâmplător un cuplu trecut de vârsta mijlocie, care a ales diferit de propriii părinți, dar care constată că cei pe care i-au crescut au alte perspective și o viziune diferită despre viață decât a lor. Viața de zi cu zi sapă în sufletele personajelor, le schimbă, le obligă să recunoască distanța și diferența dintre un alt timp, o altă vârstă și ceea ce au devenit. Să se confrunte cu ele însele și cu celălalt, într-o zbatere în care, deși simt dezamăgirea, singurătatea, răceala, trăiesc încă legate de partener. Zbaterea lor nu e copleșitoare, nu rănesc pentru a se salva sau pentru a căuta vinovați, ci speră să poată găsi o soluție. Rahel și Peter nu își propun să renunțe, deși sunt conștienți de această posibilitate, ci încearcă să refacă fisura tot mai adâncă. Astfel, Daniela Krien caută să descopere ce se ascunde sub pojghița stabilității unei familii – subțire, fragilă, cu gesturi și cuvinte gata să pună în pericol liniștea aparentă sub care s-au adunat renunțări, dificultăți, dezamăgiri. Legate de alegerile copiilor care au crescut, dar a căror viață nu este încă stabilă, de relația tot mai distantă dintre ei – iubire din tinerețe transformată treptat într-o prietenie în care au ajuns să se acceptă cu indiferență -, de ceea ce nu mai funcționează la fel de bine ca altădată.

Pasărea Phoenix: mit sau realitate?

Zilele pe care Rahel și Peter sunt nevoiți să le petreacă împreună aduc treptata constatare a diferențelor dintre ei. Mereu acolo, devenite tot mai vizibile, mai dificil de surmontat. Pragmatismul lui Rahel e fundamental diferit de idealismul profesorului universitar Peter. Provocările meseriei de psihoterapeut presupun o altă dinamică decât cea desfășurată de soțul ei printre studenții care se raportează altfel decât generația lor la înțelegerea lumii și a realității, la corectitudinea politică, la drepturile pe care le au (chiar dacă aceste drepturi lezează libertățile celuilalt), la autoritatea profesorului, la rețelele de socializare ce pot cu ușurință să pună sub semnul întrebării o carieră, la lașitățile celor care nu vor să-și piardă privilegiile. Când tensiunile trăite în afara vieții de cuplu se lovesc de lipsa de disponibilitate sau de oboseala celuilalt intervin distanțarea, resentimentul. Familia se transformă din spațiu al consonanțelor și din garant al coeziunii sinelui într-un adevărat pat al lui Procust în care ești dezamăgit de întâlnirea cu cel pe care îl credeai necondiționat de partea ta. Acestor fisuri trebuie să le facă față cei doi. Și schimbărilor pe care primele semne ale bătrâneții le aduc în dinamica de cuplu. În zilele scurgându-se egal într-un spațiu care nu le e întru totul familiar, printre ocupații ce nu au nimic de a face cu rutina vieții lor din Dresda, asaltați de intruziunile Selmei și ale celor doi nepoți, de iresponsabilitatea acesteia în relația cu propriul soț, de felul în care fiul lor își construiește viitorul. Făcând mici pași unul către celălalt, reînvățând să comunice, acceptând ceea ce au devenit, renunțând la iluziile despre sine și despre cei dragi, descoperind că au de ales între prezentul pe care îl pot modela într-o anumită măsură și trecutul ce nu poate fi schimbat și care nu le e de nici un folos.

Materia vâscos-alunecoasă a acestor zile, în care mișcărilor retractile le urmează mereu noi încercări de apropiere, constituie materialul în care lucrează Daniela Krien. Într-un roman (tradus de Ramona Trufin) în care tocmai nespectaculosul vieții e scrutat cu finețe, cu umor și cu înțelegere.

(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart,  profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!