Vreau să simt durerea tatei. Focul din casă, de Kamila Shamsie

Cei pe care îi iubim… sunt dușmanii statului (Sofocle, Antigona)

Într-un univers imposibil de schimbat dominat de gesturile fricilor, ale camuflării (de lume, de sine, de propriul sânge), ale terorii crescânde și ale sacrificiilor, nu poți decât să te hrănești cu falsa siguranță a promisiunii unor alte începuturi, simțind pe propria piele că, poate din neșansă, ură sau doar din ignoranță, adevărul nu (mai) are nicio șansă de supraviețuire aici și acum, oricare ar fi soarta slujitorilor săi.

După Kartografie, Kamila Shamsie ne propune o nouă lume cameleonică, cu noi personaje remarcabile, o reinterpretare a Antigonei lui Sofocle în care sacrificiul uman îmbracă noi forme ale iubirii, ale pasiunii devoratoare, ale devotamentului familial și ambiției. O nouă apropiere de fascinantul spațiu islamic, poate nu atât de intransigentă ca în romanul anterior, însă, deși îmblânzită într-o anumită măsură (poate tocmai această aparentă atenuare face realitatea cărții, odată asumată, mult mai dureroasă), o apropiere care rămâne vie, autentică. O disecare blândă a suferințelor înrădăcinate în mentalul colectiv al unei comunități pe care istoria o va împiedica să-și vindece vreodată complet rănile, un gust amar al trădării și trei frați orfani pe care pare că viața nu face decât să-i învețe constant că nu pot trăi unul fără celălalt.

Suferința era ceea ce le datorai morților pentru crima necesară că trăiești fără ei.

Ce preț are libertatea și de ce e o crimă să lupți până în pânzele albe pentru cei pe care îi iubești? Încă de când am început romanul, care debutează în forță cu vocea lăuntrică a Ismei, o tânără ce își permite în sfârșit să-și caute propria împlinire după ce și-a dedicat toată viața îngrijirii celor doi frați gemeni, Aneeka și Parvaiz, asumându-și o maternitate prematură, mi-a venit în minte parcursul încă incert al surorii mele mai mici. Cum va deveni această femeie copil (cum o alintă și Isma pe sora ei de nouăsprezece ani) când eu mă voi desprinde de ea? Sau când ea se va desprinde mine în goana propriilor alegeri și greșeli? Gândul care m-a zguduit după parcurgerea cărții Kamilei Shamsie a fost că maturitatea nu e o armă suficientă împotriva conștiinței necesității părăsirii cuibului familial. Și că cel mai dureros nu este să-i vezi pe ceilalți plecând, ci să speri, împotriva oricărei rațiunii, că îi vei găsi neschimbați la întoarcerea ta. Doar că nimic nu așteaptă, cu atât mai puțin oamenii. Atunci a înțeles ce înseamnă să nu ai o familie, să nu ai decât propriile mâini cu care să-ți alini suferințele.

Tot ceea ce este vulnerabil, deteriorat, toate spațiile dintre cuvintele nerostite, toate respirațiile dintre tăceri, toate particulele de nisip care încap între două trupuri îmbrățișate și toate înregistrările cu vocea celui drag șterse ireversibil din telefon capătă noi valențe în această fragilă, dar compactă lume a scindărilor umane pe care o înfățișează scriitoarea de origine pakistaneză premiată cu Women’s Prize for Fiction 2018. Pendulând între Londra și Karachi, între datorie și onoare, între frate și soră, cât de mult mai poți să-ți menții echilibrul înainte să cazi în prăpastia pe care ai săpat-o singur încercând să înțelegi sensul lui acasă? Atras în ispititoarea posibilitate de a recupera rămășițele care să umple golurile trecutului tatălui său, fratelui geamăn al Aneekăi, Parvaiz, i se pune înfricoșătoarea și ireversibila etichetă de terorist jihadist, uitat de toți cei care l-au cunoscut, renegat de toți cei cărora le este frică să recunoască faptul că l-au iubit. Și ce mai poate fi de spus între două surori rămase în urmă, care se alină cu iluzia că se mai au doar pe una cealaltă, când, în realitate, niciuneia nu i-a mai rămas decât să-și strige suferința pierderii unui tată, dublată de oroarea pierderii unicului frate?

Cum poți să trăiești în iluzia asta de democrație și libertate? Ce fel de bărbat ești, ce fel de fiu ești?

Leagă-mă din nou. Vreau să simt durerea îndurată de tata. De fiecare dată când citesc ceva semnat de Kamila Shamsie, îmi vine să strig: Noi nu suntem părinții noștri, noi nu suntem predestinați să comitem greșelile lor! Dar dacă unicul mod real de a simți că ai un părinte, că aparții cuiva, că ești cineva este de a merge pe drumul pavat de ei, deși știi că este greșit? Și ce mai înseamnă, în fapt, corectitudinea într-o lume haotică, în care singurul lucru pe care poți să-l ai în comun cu tatăl pe care nu l-ai avut niciodată este suferința? Parvaiz înțelege că pe el nu-l definesc alegerile tatălui, însă, din momentul în care află adevărul (sau o anumită parte a acestuia care e atât de bine spusă, încât pare completă) despre părintele lui, refuză să se mai dezică de trecutul familiei Pasha și decide să înfrunte abuzurile societății fără să-i mai fie frică de consecințe. Însă nedreptatea nu se răscumpără cu și mai multă nedreptate, violența nu se poate estompa cu și mai multă violență, iar salvarea nu poate veni doar din iubire. Iar inocența tânărului se va risipi repede, la fel ca viața lui.

Poți să trăiești ocolind orice, dar nu moartea. Pe asta trebuie să o trăiești pe de-a-ntregul

Ruptura ireparabilă dintre frați provocată de plecarea lui Parvaiz naște în cele două surori reacții fundamental opuse, care le așază pe amândouă sub semnul solitudinii. În Isma provoacă o teamă mai acută pentru viitorul Aneekăi decât pentru cel al lui Parvaiz (de când și-a ales propriul drum, nu are decât să-și ducă singur poverile, noi trebuie să-l uităm), ea resimțind acum o și mai puternică responsabilitate pentru adolescenta vulcanică pe care nu o mai poate controla ca înainte. Simte că s-a îndepărtat ca soră, că a eșuat în creșterea celor doi frați ca mamă. Alegerea de a colabora cu autoritățile pentru denunțarea fratelui (ca mijloc de a se ascunde de propria durere și de a-și proteja rămășița de familie) vine din teama de a nu  eșua încă o dată în propriii ochi, de a nu se lăsa condusă de slăbiciune și de a face ceea ce este corect. Poate părea decizia cea mai rațională și morală, dar, din punct de vedere uman, cine plătește ce a decis conștiința? Deși anticipând cât o va răni pe Aneeka, sora care nu poate concepe trădarea geamănului indiferent ce atrocități ar fi comis, Isma își menține astfel intacte mecanismele care au ajutat-o până acum să supraviețuiască prea multor pierderi: mama, bunica, tatăl, Parvaiz și, într-un final, Eamonn, fiul Ministrului de Interne britanic de care se simte pentru un timp atrasă.

Recunosc că nu am înțeles la început de ce era necesară o idilă între Eamonn, un tânăr cu intenții nobile, dar imatur încă, pe care nu-l deranja să-și ducă întreaga existență în umbra tatălui său, și Aneeka, mai ales că Isma fusese cea care se îndrăgostise sincer și naiv de el. Însă așa cum exista un univers de mărunțișuri care se lega între Parvaiz și Aneeka, de la pântec la mormânt, tot așa exista un univers de mărunțișuri care o despărțea pe Isma de gemeni, oricât ar fi încercat cu toții să-l ignore. Astfel că la întrebarea cât de mult ești dispus să sacrifici pentru salvarea celui pe care îl iubești, chiar dacă poate nu o merită, Aneeka, încăpățânată, incontrolabilă, neînfricată, ar răspunde cât ai clipi din ochi: Totul.

Toată lumea murea, toată lumea, dar nu și frații gemeni care se priveau unul pe altul ca să-și înțeleagă propria suferință

#ÎNAPOIDEUNDEAȚIVENIT #NUPÂNGĂRIPĂMÂNTULTĂU #HAITADELUPI. Și în mușamalizarea abilă a discriminărilor rasiale (laudă fetele cu pielea de culoare deschisă, care n-au de ce să se teamă în viață fiindcă vor fi iubite mereu pentru pielea lor deschisă și ochii albaștri) și a luptelor provocate de interesele politice, nu poți să nu te întrebi cine sunt de fapt oile și cine sunt în realitate haitele de lupi. Pentru că nu hijabul e cel care ascunde, ci adevăratele văluri ale orbirii sunt invizibile și mult mai numeroase. Ajunsă în punctul în care nimeni nu-și mai poate permite luxul de a da înapoi în vreun fel, Aneeka simte disperata nevoie de a-și salva fratele din focul neputinței întoarcerii acasă care îl mistuie, conștientizând că altfel nu va avea ea însăși dreptul la vindecare. Finalul, impresionant și tulburător, amintind de durerea resimțită intens de cititor în ultimele pagini ale romanului Kartografie, nu face decât să îi ofere acestei Antigone veritabile în sfârșit șansa la propria salvare, în brațele celui pe care a învățat să-l iubească în lupta nebunească a recuperării fratelui ei. Sau a ceea ce a mai rămas intact din el.

Focul din casă rămâne pentru mine o poveste despre puterea sacrificiului într-o lume care nu așteaptă decât să-ți înăbușe vocea (mai ales dacă ești femeie, mai ales dacă ai pielea de culoare închisă, mai ales dacă te închini unui alt Dumnezeu). O poveste în care iubirea dintre frați nu cunoaște limite și nici suferința finalitate. În care te vei lega la nesfârșit în aceleași lanțuri, așteptând salvarea care nu va mai veni niciodată. Un roman deopotrivă al intimității și al exteriorității, al urii și al iubirii, al lașității și al curajului, în care iertarea celuilalt nu poate fi desăvârșită decât după ce ți-ai amintit să te ierți pe tine.

 

[Citește AICI și cronica romanului Kartografie pe care l-am discutat în prezența autoarei la Întâlnirea Alecart de la FILIT, 2018]

 

(*Mălina Turtureanu, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!