e un fel de teatru mut, ceea ce eu văd tot timpul și tu nu îți poți imagina
O carte fără pereche în literatura română. Prin tipul de scriitură și, deopotrivă, prin ceea ce spune. O carte curajoasă, din soiul rar al celor prin care se caută extirparea unei suferințe. Înfiorată (și înfiorătoare, și fioros de dureroasă) prin densitatea de uman pe care o conține, de o limpezime și o claritate pe care doar trudnica decantare a suferinței și înverșunarea de a-i da o formă o pot genera. O carte despre singurătate – despre singurătatea printre ceilalți și singurătatea când ești țintuit pe un pat de spital (după ce ai trecut, ani de zile, prin atâtea alte paturi de spital știind că nu mai ai ce aștepta, nemaivrând să o faci, dar legat încă de lumea de aici, de ce ai trăit, de dorința alor tăi de a te face să rămâi), între pereți goi ce se strâng în jurul tău, cu sufletul strangulat de teama de a nu rămâne și mai singur (deși ești atât de singur, fundamental și definitiv singur). O carte despre boală. Despre ce face ea trupului, dar mai ales sufletului. Despre ce ne face nouă și celor de lângă noi. O carte despre moarte – despre moartea în viață fiind și moartea propriu-zisă, despre gândul/gândurile la/despre ce urmează după, despre morții de lângă noi și morții care suntem. O carte despre formele tăcerii (chiar dacă titlul e forma tăcerii) – o altă tăcere decât cea hrănitoare, împăcată, senină din Ioșca. O carte care te aruncă în cele mai întunecate cotloane ale gândului. Cu tot ce nu se spune, dar e acolo, în miezul ființei noastre: ceea ce e tăcere, ceea ce nu există pentru alții, dar e în noi, e fibra a ceea ce suntem – „tăcerea” răsunătoare din capul fiecăruia, gândul mocnit, mereu în zigzag între noi (eu! eu! eu!, nevoile mele, fricile mele, judecata mea, credința mea) și ceilalți. Gândul justificator, gândul cârcotaș, gândul îndurerat. Gândul adevărat. Gândul care ne urmează pretutindeni, mai mult sau mai puțin coerent, omogen sau fluctuant, în bucăți, în buclă. O carte în buclă. În care opt oameni tac. Unul dintre ei e doar un trup de care ceilalți urmează să se despartă. Un mort care și-a petrecut ultimele clipe singur. Printre medici, asistente, conectat la aparate care să îl țină încă aici. Dar care e mai viu decât toți ceilalți. Pentru că gândul lui e expresia (forma) suferinței, pentru că de mult s-a rupt de ceilalți – nu-i mai poate auzi – și tot ceea ce își spune e sufocantă, exasperantă neputință de a ajunge la ei. De a-i asculta. Gândul mamei se află de la început pe pragul dintre aici și dincolo. Cuvântul ei coboară înăuntru, dă formă la ceea ce a trăit, a simțit și încă i se întâmplă. Ceilalți șapte tac, privesc, se privesc, așteaptă. Prinși în acest spectacol (orice întâlnire e un spectacol al privirilor, al interacțiunilor, al evaluărilor și al autoevaluării, al măștilor) care înseamnă câteva ore în care viața (în fapt, moartea) i-a adus împreună. Străini unul pentru celălalt, legați (mai mult sau mai puțin) de cea care nu mai este. Ea e singura care „vorbește” de două ori. „Partitura” ei deschide și închide romanul, între sunt conținute toate celelalte voci. De fapt, toate celelalte tăceri. Acele gânduri care se întind dinspre ea către ceilalți, întorcându-se iar și iar către cine a fost, ce a trăit, cum a fost. Un cocon uriaș de cuvinte nerostite, dar nu mai puțin cuvinte.
pur și simplu așa merg gândurile, toate în același timp
În mintea fiecăruia plonjează Cristian Fulaș și fiecărei tăceri îi surprinde timbrul propriu – „expresia” texturii interioare a personalității, fibra a ceea ce este, acel puls ce se traduce în glasul interior. O uriașă, meandrică frază – ruptă, fragmentată, sărind de la eu la cei din jur, revenind la sursa ce i-a adus împreună: viața femeii care nu mai este și pe care au cunoscut-o, de care au fost legați, de care s-au îndepărtat, care le-a fost soră, mamă, prietenă, rudă prin alianță. Gânduri prinse într-o singură, amplă frază, gânduri trecând de la unul la altul, un „text” despre sine și despre ea, despre întâmplările vieții și ale bolii, despre drumul spre moarte. În miezul căruia, fir-gând agățat de alte fire-gânduri, derulându-se de la unul la celălalt, se află ea – prinsă între povară, singurătate, suferință – și ei, aduși împreună de datorie, de responsabilitate, de regrete, de iubirea care s-a manifestat cum a putut.
Suferința ca tăcere. Neputința ca tăcere. Regretul și remușcarea ca tăcere. Egoismul ca tăcere. Și cârcotelile, și fricile, și vinovățiile fiecăruia. Privirea lor urmărește chipul moartei, iar liniștea întipărită pe el scoate la suprafața gândului fiecăruia amintiri cu și despre ea – acele crâmpeie ce pot fi întrezărite, pe care fiecare le interpretează diferit. Toți par, privind-o, a pândi un semn, un răspuns la propriile temeri legate de moarte și, cu la fel de multă aviditate, gesturile Fiului – străinul, oaia neagră, ciudatul, cel care pare a se sustrage realității, stând departe, retras, refuzând să o privească fiindcă vrea să și-o amintească vie fiind. Când lucrurile stăteau diferit. Când gesturile lui și ale surorii ar fi putut fi altele. Când încă erau fiul și fiica unei mame bolnave, nu a uneia moarte.
lumea ta nu e așa și nu ai cum să spui istoria așa cum o văd eu
Privirea celorlalți scormonește și gesturile fiicei, lacrimile ei, dar o face într-o mai mică măsură. Pentru că forma tăcerii nu e doar cartea mamei – a vieții și a morții ei, ci și cartea Fiului. El, Fiul, scrie pentru ea, Mama. „Pentru mama” – iată miezul tăcerii traduse acum în cuvânt. „Pentru mama” – ca ceea ce sunt să te urmeze și să te găsească acolo unde eu nu pot deocamdată să te urmez. Eu, care caut să ajung din nou la tine. De data aceasta altfel – prinzându-te în ceea ce au păstrat (și) ceilalți din tine. Adică în ceea ce rămâne din fiecare după ce nu mai suntem. … ca să nu fie numai felul în care eu / vorbesc / despre fața ei, despre mișcările încetinite prin / straturi / de remușcări tulburi, de gânduri doar ale mele, / ale imaginii ei – Mircea Ivănescu, fratele condamnat să trăiască mereu cu umbra vinovăției că el a rămas încă aici. Fiul din forma tăcerii, un alt damnat ce caută să adune, să pună la un loc o mamă (mama), să ajungă din nou la ea. Bâjbâind prin întuneric. Dând glas tăcerii. Forma lui de a o păstra aici, forma lui de a se despărți altfel de ea, de a-i fi aproape. Forma lui de a-i căuta adevărata ființă. Și de a privi moartea în ochi. De a se lua la trântă cu ea. De a o accepta. Moto-ul din Mircea Ivănescu e dublu semnificant, oglindind miza umană (accesul la adevărata ființă) și pe cea narativă. Care se află la intersecția gândurilor și imaginilor celorlalți cu gândurile și sentimentele noastre. Și care se traduce în această frază ce începe în mintea și în sufletul mamei – pentru care lumea nu mai e ceea ce știi că e, ci o exasperantă confruntare cu zgomotul de fond, cu durerea, cu grija, cu oboseala, pentru care tot ce trăiește e o piesă absurdă. De la acest eu la celelalte (bătrâna Tinca, cei doi frați – Mitel și Ion, doamna Petrescu, Ea – fiica, nea Gică, Măruța, Fiul), coborând în gândul lor și dând voce tăcerii, pe mamă o caută, pe ea o cheamă. Fiecare voce are timbrul propriu și propriile amintiri, fiecare justifică și judecă. Fiecăreia i se surprind cadențele și pliurile interioare. Cu fiecare trecere de la unul la celălalt, cu fiecare „preluare de ștafetă”, imaginea ei și a ultimilor ani, cei marcați de singurătatea printre ceilalți și de boală, se întregește – reflectată ca într-un caleidoscop în care se prind deopotrivă umbrele celor care tac și se gândesc la ea – o gândesc gândindu-se pe ei înșiși și judecându-i pe ceilalți. Toți au un nume, mai puțin mama, fiica și fiul. E o trinitate aici care nu se poate desface din datul care-i leagă. Dar o trinitate fisurată. Mamă-fiu, fiică-mamă, soră-frate, fiică-fiu sunt egali în suferință și vinovăție, înstrăinați, dar (grila de lectură e irelevantă, fie ea mitică, biblică sau biografică) axa de tensiune a cărții e relația mamă-fiu. Care scoate la suprafață și o altă imagine, pe cea a tatălui, într-o recuperare a unei realități familiale în care ceea ce-i ține împreună e absența. Absența prin moarte, dar și absența fiecăruia din viețile celorlalți.
toate lucrurile care vin și pleacă fără o ordine precisă, gânduri și fapte care se amestecă tot timpul fără o ordine și fără vreun rost
Stilistic, forma tăcerii e de o extraordinară virtuozitate – fiecare voce e perfect individualizată și fiecare se pierde în cealaltă pentru a rezulta această lungă mărturisire. Uneori dublată de un fel de „voce din off” ce intervine în spectacolul interiorității fiecăruia. Distanțarea (singura formă de a „scăpa” din tine când vorbești despre tine) e folosită în cea mai mare măsură în „partitura” Fiului, acolo unde „fundalul” e cel care mediază, în egală măsură ca utilizarea persoanei a III-a, înregistrând derizoriul unei realității refuzate. O tehnică cinematografică, o perfectă tăietură și alternanță a cadrelor. De altfel, forma tăcerii e și un extraordinar „manual” de scriere și de măiestrie narativă: dincolo de particularitățile interioare ale fiecărui personaj, reflectate în ton și în recuperarea imaginii despre cea care nu mai este, extrem de subtil e modul în care e pregătită fiecare trecere, fiecare „plonjare” dintr-o „tăcere” în alta, alternanța persoanelor gramaticale și jocul înăuntru-în afară. Tehnica e doar într-o anumită măsură proustiană (atât de bine cunoscută traducătorului Cristian Fulaș), cu intruziuni din Virginia Woolf și Joyce, trecând prin Faulkner. Cu siguranță, mai sunt și altele. Dar Fulaș nu rămâne ancorat în niciunul dintre cei amintiți anterior. Pentru că e atât de mult uman în cartea aceasta, încât pentru a fi prins într-o formă era nevoie de această limpezime de cleștar, de această supapă a rigorii tehnice. Pentru a-l cristaliza și a-i da un corp, pentru a nu-i permite să ia și să ducă totul cu sine. Și mai e ceva în această carte a lui Cristian Fulaș. Există în ea oameni și gânduri, tăcerea vinovată, tăcerea bârfitoare, tăcerea resemnată, tăcerea neputincioasă, dar și altceva – la fel de viu, de adevărat, de omenesc. Care dobândește corporalitate, substanță, consistență. E suferința. E singurătatea. E frica. E rușinea. Ele se mișcă pe dinăuntrul tuturor, la fel de adevărate ca oamenii ce privesc și tac, așteptând ca slujba și înmormântarea să se termine pentru a reveni la viețile și la cuvintele lor, la ei înșiși. Și suferința, și singurătatea, și frica, și rușinea sunt „personajele” acestui roman. Prin ele și cu ele, oamenii din forma tăcerii se despart de o moartă și caută să vadă în propria viață. Știind bine că ceea ce caută e chiar forma morții.
crezi că dacă mor e vreo diferență, de ce mă amărăști și tu, nu vezi că stai de vorbă cu un cadavru, chiar nu vezi
Niciun Fiu nu ar trebui să ajungă să scrie o astfel de carte. Așa cum fiecare Fiu ar trebui să scrie o asemenea carte. Sau, dacă nu să o scrie, să o trăiască. Fiindcă asta face Cristian Fulaș în forma tăcerii: dă formă nenumitului, dar existentului. O face pentru sine și, într-o anumită măsură, pentru fiecare dintre noi. Fiindcă fiecare suntem pe rând Tinca, Mitel, Ion, doamna Petrescu, nea Gică, Măruța față de cineva. Fiindcă fiecare dintre noi suntem fiica sau fiul unei mame. Fiindcă fiecare ne părăsim, încă în viață fiind, părinții. Fiindcă fiecare moare un pic la moartea lor. Fiindcă fiecare simte rușinea, vinovăția, egoismul, neputința – forma și măsura lor sunt irelevante. Fiecare suntem fiii și fiicele unor părinți care nu mai sunt sau nu vor mai fi.
*forma tăcerii va ajunge, împreună cu Cristian Fulaș, la Întâlnirea ALECART din 29 aprilie. Până atunci veți putea citi aici, pe alecart.ro, alte impresii ale tinerilor alecartieni!
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Fotografia de pe coperta articolului: Ioana Fînaru (Ionk)
