Formele „adaptării” și descompunerea umanului: Specii, de Cristian Fulaș

Acasă era un cuvânt format din copil și o avere ce sporea zilnic, acasă era singurul cuvânt ce-o interesa pe lumea asta. Acasă. Visul primordial al omului, de la peșterile preistorice la luxul zilei de azi.

Romanul lui Cristian Fulaș spune povestea unei altfel de geneze, una ce păstrează nucleul prototipului de act creator, un haos primordial și un cuvânt ordonator ce aduce sensul, ce înființează, dar care aici se înstrăinează atât de mult de lumina autenticului, scufundându-se în groapa mocirloasă a simulacrului, a tot ceea ce seamănă și amintește de uman fără a mai păstra nimic din esența lui. Totul în imagini nestilizate ale decăderii și ale absurdului, cu existențe imortalizate în golul acela absolut dintre o față deformată de râs și începutul unui hohot de plâns, ceea ce ar fi putut fi lumea dacă ar fi fost populată de nebuni și săraci, de violatori și de ucigași, de scursurile societății.

Cinic, pătrunzător, dizolvant, coroziv este acest roman ce „decupează” omul din fresca universului macro pe care el însuși și-l clădește în jurul său, descompunându-l în fragmente infinitezimale, supunându-l presiunii propriilor fapte, propriei vinovății anesteziate, ce îl reduce și îl micșorează înainte de a-l plasa într-un alt infinit. Infinitul acela al spațiului subatomic, a tot ce înseamnă vidul dintre doi atomi în permanentă mișcare, în care viața în absolutul ei este privită dintr-un altfel de unghi, devenind un singur punct material, o coordonată ce există doar în propriul sistem de axe; un infinit lipsit de sens, inteligibil doar prin parametri reali: noțiuni ce caricaturizează realitatea, note ale unui spectacol tragi-comic al cotidianului.

Acesta este până la urmă „miracolul” vieții, miracolul acelui „exist” și aici se află omul – la intersecția planurilor dintre creație și creator, la granițele unui fals plan divin, modelând, resemantizând cuvintele ca „moralitate”, „limbă”, „ființă”, amestecându-le în acte grotești, degradante. Rămân doar ruinele propriei ființe, doar resturile umanului dizolvate într-un melanj omogen de plastic topit în formele unei făpturi bipede, cu ochi pentru a vedea și gură pentru a vorbi, dar cu mintea ancorată într-o perspectivă cubică, de beton. Omul în lumea aceasta coruptă nu este doar subiectul, doar produsul unei reacții chimice în prezența unui catalizator al acelui vârtej necontrolat (devenit banal) al investițiilor și al câștigurilor sau al pierderilor, ci și reactantul, dizolvatul într-o substanță solventă, supus unei evoluții forțate a lanțului biologic, înspre a se adapta noilor condiții, înspre a prospera în jungla masei gri de blocuri și apartamente.

Aceasta este viața în universul cartierelor rezidențiale, în acest infern clădit din beton și ciment, un infern imposibil de a fi depășit, devenit paradis pentru specii. Viața, privită ca o colecție de coordonate străbătute de o unică parabolă a subitului. Întrucât, în vidul absolut al nimicniciei și al deșertăciunii, din care etalonul moralității pare a fi fost pulverizat, un singur element neutru rămâne circulând prin sânge: absurdul – traversând sistemul intern și dizolvându-se într-un final în creier. Specii devine astfel o reconfigurare a lumii bulgakoviene din Maestrul și Margareta transplantată în contemporaneitate, un labirint tenebros al umanului fisurat până în adâncurile ființei, în care omul pătrunde printr-un act posibil doar în logica absurdă a locului: arestarea lui Miron și „tăcerea” plină de zbateri zadarnice a celorlalți sunt momentul declanșator al ciclului de ieșiri și de intrări în subterană. Omul nu este întruchiparea vremelnică pe care și-o asumă Diavolul, ci este instrumentul destoinic al haosului, o tumoră ce se hrănește din propria substanță, perturbând echilibrul artificial al lumii, răscolind existențe sau non-existențe, trăiri sau non-trăiri și angrenându-le în roțile unui mecanism spre a putea fi relevate în forma lor naturală, biologică, pentru a scrie acel tratat despre ceea ce rămâne nespus, uitat într-un stop-cadru – nevoia de mântuire și de recunoaștere a păcatului, nevoia de a resimți acut vinovăția.

Asta însemnă reușita în viață, își spunea Robert, să fii plătit ca să exiști, să fii plătit ca să te afli într-un anume loc la o anume oră și să nu faci nimic pentru banii tăi. Nu o nouă nobilime, pentru că așa ceva nu existase niciodată cu adevarat în România, ci o burghezie a parveniților.

Ceea ce transformă lumea imaginată de Cristian Fulas într-un tratat despre realitatea imediată, într-o oglindire palpabilă a tot ceea ce au însemnat acești treizeci de ani de „democrație”, de libertate și de „burghezie a parveniților” și a ceea ce a rămas în urmă este mozaicul de voci ale unor oameni afundați pe deplin în semiîntuneric, în spațiul acela profund mutilat, și care se armonizează într-o singură interogație: un ce și un cum (mai) exiști când ești reprezentantul speciei ăsteia care dă pe dinafară de atâta aroganță autohtonă, reprezentantul unui organism ce se divide monstruos, anihilând orice i se opune, orice e diferit de sine? Ce s-a întâmplat, ce este și ce va urma? Forța romanului provine tocmai din sondarea pe care o realizează în straturile noii lumi, cea post-potop, cea post-epurație a tot ceea ce nu a putut să se redefinească/adapteze noilor structuri, noilor tipare de „specie”. Specii este un studiu de rezistență și de compoziție aplicat materialului care alcătuiește Infernul, devenit acum Edenul unor noi subspecii de oameni ce prosperă în lumina obturată, în răceala și umezeala trupului dezghiocat din coaja sa, dezgropat din groapa sa, prin care se infiltrează urme ale unei boli colective, pete de igrasie și de mucegai pe parchet și pe pereți, dar fără de care încăperea nu poate fi imaginată. Pete de igrasie și de mucegai cucerind treptat tot ceea ce înainte se putea numi suflet.

Specii nu oferă un tratament miraculos la ciroza ce roade țesutul hepatic al lumii, nici o pastilă care să oprească cangrena din a se răspândi prin țesut sau o compoziție care să plombeze găurile negre lăsate în urmă, dar propune „un control de rutină”, o radiografie post-mortem asupra umanității și înlocuitorilor, asupra surogatului cu toate măștile sale – învelișuri din sânge și carne, ideologii și etichete, estetici (pre)fabricate și conștiințe anulate, specimene ale propriilor regnuri: un „Victor”, un „Robert”, o „Corina”, un „Miron” și un „Gelu”.

Înțelegea lupta pentru putere a celorlalți, dar nu și-o însușea. Din punctual lui de vedere, binele și răul erau același lucru sau mai degrabă nu contau, erau doar pași către un scop pe care îl considera legitim și nu punea preț pe asemenea detalii.

Atunci când Victor, Miron, Costin, Corina sunt așezați pe masa de disecție sub tăișul lamei ce depășește straturile exterioare ale „hainelor de firmă”, ale ceasurilor scumpe și ale bijuteriilor pe măsură, ale titlurilor acordate în această nouă structură a societății (adevărate rebuturi ale umanului), ni se relevă natura „speciilor”, a ființelor blocate în firele unui lanț trofic, înnebunite de propriile teorii și ideologii (adoptate ca un înlocuitor al conștiinței) care ar trebui să păstreze subțirile cusături ale materialului ce alcătuiește viața, cu peticele sale, care ar trebui să protejeze din a nu putrezi, din a nu se rupe și din a nu se destrăma. Fie că vorbim despre Robert, călău în social media, torționar al postărilor și al comentariilor, acea întruchipare a resemantizatului cuvânt „intelectual” (o dovadă palpabilă că nici limba nu scapă de linia de fabricație sau, mai degrabă, de (re)fabricație, devenită o unealtă a tot ce este politic) sau de Victor, coborât parcă din universul kafkian în încercarea sa de a decupa vreun sens din tăcerea pe care o primește din partea lumii și mai ales din partea lui Miron, un adevărat ghid în Infernul lui Fulaș, punctul originar al unui întreg șir de filosofii construite pentru a ascunde miezul necrotic al lumii (acel „binele nostru” devenit nucleu în jurul căruia gravitează atâtea vieți), la rădăcinile acțiunilor lor se află o singură lege genetică: Atâta timp cât griul rămânea la locul lui, ei, el și ai lui, zona de nord, nu erau în niciun pericol.

Romanul conține o analiză a acelui construct artificial perfecționat în cei treizeci de ani de democrație și numit „post-revoluție”, cu adaptările lui, cu inerțiile ce nu doar că supraviețuiesc, ci chiar transcend partidele de stânga și de dreapta, ciclurile de politicieni și opozanții lor, instanțele „ocultei”. Pentru că la acele rădăcini ale lumii se află circul absurdului, al tragediei umane cu nuanțe autohtone, în forma ei cea mai grotescă.

La asta se rezumă viața unei „specii”: la o eternă căutare a acelui „ceva” care să te transforme într-un „cineva” – un spectacol distopic jucat pe fundalul unui strigăt primordial, o undă de sunet ce nu se oprește din a reverbera prin încăperea vieții, ciocnindu-se de zidurile și de unghiurile drepte ale ființelor ce o populează, cu replici în acea limbă de lemn a romenglezei, în care cuvintele „acasă”, „familie”, „copii” sunt redefinite drept miza acestui joc de noroc la care participă fiecare personaj, pe care fiecare îl încurajează, îl provoacă, îl slujește.

Victor văzuse multe în ultimii ani, mai fuseseră închiși și alții, dar niciodată nu fusese atât de liniște, nimeni, niciodată, nu se resemnase și nu-și acceptase înfrângerea.

Romanul lui Cristian Fulaș nu îți permite să rămâi un martor mut, ci te forțează să ridici din adâncurile ființei valuri de sentimente de dispreț, de ură, de exasperare față de noua religie a lumii moderne, față de această genă a „binelui nostru” în jurul căreia se scrie restul codului genetic, față de acest nou crez. Simți groaza de a nu deveni tu însuți o „specie”, o rămășiță a umanului, anesteziat de nonsens, de ridicol, de non-existență și de meandrele acesteia. Ce ne mai salvează din acest vertij al slăbiciunilor, al viciilor, al patimilor, al inumanului? Ce ne-a adus în acest Infern și ce ne-a înstrăinat de propria conștiință? Când am devenit noi specia, cea plină de sine și de putreziciune care există azi în forma sa defectă, bolnavă? Romanul nu oferă răspunsuri, ci tot mai multe întrebări asupra acelor finale zvâcniri ale umanității, asupra acelor respirații, asupra acelei difuzii a particulelor îmbâcsite de izul cadaveric al realității, prăbușite sub greutatea suferinței și a păcatului colectiv.

În universul romanului Specii, cel mai rezistent material este tocmai cel al masei gri, al blocurilor postcomuniste. Și poate acesta este modul corect de a privi lumea, ca pe un beci comun îmbibat de mizerie în subsolul vreunui bloc de apartamente din materia cenușie a orașului, în care fiecare dintre aceste specii se află izolată în timp, „pusă la păstrare” în propriul borcan plin de formol, purtând etichetele de „intelectual”, „politician”, „mamă” – toate catalogate sub aceeași literă „U” de la uman, moștenire a unui antropolog despre omul aflat în plin proces de „evoluție”.

[În prima zi la FILIT, miercuri, 18 oct., ora 15, Cristian FULAȘ, alături de Lilia CALANCEA, va fi invitatul Întâlnirilor ALECART unde vom discuta volumul Specii ale cărui recenzii le puteți citi AICI și AICI.]

 

*Andrei Chiriac, redactor Alecart, este elev în clasa a X-a, mate-info. Anul școlar trecut a participat la faza națională a Olimpiadei de Lectură (OLAV).

Foto copertă articol: Andrei Rusu

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!