Despre formele de viață necunoscute dintr-o „lume prea străină ca să poată deveni amenințătoare”

Despre O formă de viață necunoscută prefer să vorbesc nu ca despre un roman în sensul consacrat al cuvântului, ci, mai degrabă, ca despre un periplu fragmentat și succesiv de ego-uri și alter ego-uri derulându-se în fața cititorului în cele mai intime, dar întru totul verosimile ipostaze. Astfel, Andreea Răsuceanu împletește și apoi diluează în Bucureștiul eternizat ca reper contrapunctic atât destinele unor personaje, cât și timpuri diferite, construind un adevărat dosar de existențe și împrumutând lumii imaginate ceva din dinamismul și impactul unui act teatral. Alternarea cadrelor este captivantă, scriitura bine definită stilistic pe fiecare plan, vocile – individualizate, însă, dincolo de asta, se insinuează treptat impresia unei suspendări a timpului și a spațiului, în final cititorul preluând imaginea Ioanei despre mulțimea de trecători de pe stradă (care nu e niciodată aceeași, cum nici tu nu ești același când o străbați a doua oară) și mișcarea lor browniană: mișcarea se vedea de sus ordonată, de parcă cineva o dirija, nu era ceva haotic, deși uneori câte un nehotărât rupea rândurile și se întorcea brusc, stârnind indignarea trecătorilor.

În același mod am perceput și eu schimbările bruște de perspectivă, intersectările de multe ori dureroase ale crâmpeielor istoriei universale cu cea personală, metamorfozările lente sau drastice ale capitalei românești, de care devii conștient abia treptat, fiindcă în centrul romanului se află pulsiunile vieților celor trei protagoniste. Lumea leagănului bucureștean în secolul fanariot, în timpul primului război mondial și, respectiv, în anii optzeci variază între măreție și dezolare, între zgomot, culoare, ambiție sau dezolare și, nu de puține ori, ea pare a refuza  existența cu totul. Dar în aceste momente, în care scriitura riscă a deveni familiară și desfășurarea de viață previzibilă, personajele Andreei Răsuceanu se hotărăsc să rupă rândurile, să preia inițiativa împotriva inexistenței oricărei urme de speranță și să devină autonome, asumându-și atât dezechilibrul interior propriu, cât și pe cel al oamenilor dragi din jurul lor.

Cred că cel mai mult m-a impresionat povestea Stancăi, deși ea ar putea constitui pentru mulți personajul cu cea mai simplă psihologie: o Vitoria Lipan dintr-un alt secol, trăind cu teama și responsabilitatea neîntoarcerii bărbatului ei acasă de la Stambul, oraș devenit deopotrivă fermecat prin fascinația ce o provoacă tuturor și blestemat pentru că i-l răpise pe Mantu. Orice oraș e ca o femeie ademenitoare care vrea să te prindă în mrejele dragostei ei, dar Stambulul e haremul sultanului, despre care se spune că nici măcar el nu mai știe câte cadâne numără. Așteptarea Stancăi este una în aparență lineară, fără lamentări sau accese de furie, dar rămâne ceva mocnit în ființa ei, o neliniște vinovată care nu își va găsi răspuns niciodată, deși femeia va încerca să schimbe soarta prin ridicarea unei biserici, menite nu să-i aducă bărbatul acasă, ci să dea formă unui dor mistuitor.

Cum corpul omenesc se alcătuia din membre și organe, legate între ele de firul nevăzut al dumnezeirii, la fel și biserica creștea, căpătând un corp de piatră și pământ, prin care duhul lui Dumnezeu urma să treacă în curând.

Mi-au plăcut în acest roman formele pe care le îmbracă iubirea, iar în cazul Stancăi acestea sunt cu atât mai fascinante, cu cât suferința provocată de absență și de dor este amplificată de incertitudine și de imposibilitatea de a afla ce s-a întâmplat cu Mantu (Stanca nu se putea abține să nu-și închipuie fericirea bărbatului ei, străină de-a ei, din orașul care aduce uitarea), iar atunci strategia femeii este nu de a se sustrage sentimentelor, ci de a le conferi un sens și o formă întru sacralitate. Expulzată brusc din lumea lui în continuă mișcare, ea își construiește o lume proprie compensatorie, în care se poate sustrage pierderii, în care poate reconstrui atât iubirea dintre ea și Mantu sub o altă formă, cât și pe sine, oferindu-și, de data asta, garanția unei siguranțe veșnice. Din povestea Stancăi rămân cu imaginea înserărilor de pe Mântuleasa în zilele de vară ale perioadei fanariote, culori și forme vii, mirosuri și îmbieri de trufandale care atrag deopotrivă trecătorii și ciuma, și cu convingerea că niciuneia dintre cele trei femei nu îi era frică cu adevărat de moarte, ci doar de înserare.

Autoarea alternează, printre aceste vieți paralele și scindate, cu protagoniste care par, fiecare în parte și toate la un loc, potrivite să trăiască în oricare altă epocă mai puțin în cea căreia îi aparțin, aluzii fine ce vizează tocmai neîncadrarea unei existențe într-un singur timp definitoriu. Uneori Elenei i se părea că istoria trece pur și simplu pe lângă ea, fără măcar să simtă că face parte dintr-un timp sau altul (…) Unde trăiai de fapt, unde erai sau unde gândeai că ești? E vizibilă plăcerea de a plonja într-un joc narativ atent construit, un joc sinuos și seducător, vizual-dinamic ca o punere amplă în scenă, în care nu te poți abține să nu intri, exact ca încercarea de ordonare a pieselor de puzzle ale lui Petru (uneori însă părea că o mână străină amesteca piesele, iar ele se aranjau într-un alt model, necunoscut, sau, și mai rău, într-o dezordine care-l făcea pe Petru să se piardă în realitatea în care trăiau ceilalți).

Îl numesc joc (al memoriei și potențialității, dacă vreți) fiindcă, deși este evident că cele trei protagoniste nu se pot întâlni vreodată, pare că se pot influența reciproc. De exemplu, la întrebările retorice ale Elenei, revelația Ioanei poate oferi un răspuns: a înțeles că ești locul în care trăiești. Că, dacă locuiești în gazdă, în casa de pe Mântuleasa, într-o cameră întunecoasă unde ții și aragazul cu butelie, viața o să fie un etern provizorat, o stare de provizorat. În realitate, atât Ioana, cât și Elena și Stanca trăiesc într-un provizorat al așteptării, al bolii, al neputinței, deși ele încearcă până la un punct să se sustragă vieții care se scurge pe lângă ele, intervenind cumva în acest cerc al sorții. Trecerea timpului pare de un firesc inofensiv, deși ireversibilitatea lui este punctată dureros în momentele încordate în care acțiunea anilor optzeci este plasată într-un spațiu perfect recognoscibil folosit ca decor (v-ați prins deja că îmi place comparația dintre acest roman și o piesă de teatru în multe acte), cenușiu, nemaipăstrând aproape nimic din atmosfera veacurilor de altădată. Această putere de inducție teatrală face din scriitura Andreei Răsuceanu una plină de forță. (…)

Romanul Andreei Răsuceanu rămâne pentru mine un joc teatral între lumini și umbre, o expunere atât a nefirescului, cât și a integrității umane, o istorie cuprinzătoare a Bucureștiului desfășurată dispersat prin prisma unor personaje feminine remarcabile și un experiment al unor forme de viață într-adevăr necunoscute. Este o carte pe care am citit-o încordată, pe alocuri confuză, până când am reușit să-i văd pe deplin frumusețea.

(Articolul integral va putea fi citit în numărul 22 al revistei ALECART .)

 

*Mălina Turtureanu, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.