Acolo unde mângâierea (nu mai) doare: Formula lucrurilor simple, de Alexia

Inima și gesturile mici

Gesturile mici sfâșie pe dinăuntru nu pentru că urmele lor ar fi prea adânci, ci pentru că ele sunt cele care rămân. Urma degetelor ți se imprimă pe mână sau pe creștetul capului, exact acolo unde, înainte de somn, cineva te săruta fără să-ți ceară nimic în schimb. Când acele vremuri au trecut, rămâi singurul spectator al propriei domesticiri, martorul unei transformări lente, în care corpul tău devine un spațiu locuit de privirile altora: la magazin, la doctor, în clipa când înveți pentru prima dată să spui „nu” și nu te aude nimeni. Între mâna ridicată și mângâierea caldă, între reflex și dorință, apare o ezitare de nevindecat. Iar pentru inimile care funcționează defect, care bat prea tare sau prea încet, singurul leac posibil pare să fie această formulă chimică a lucrurilor simple. Totuși, simplitatea nu vine niciodată singură, nu se predă, nu se învață în mod real. Rămâi cu senzația că ești mereu purtat în timp, într-un prea devreme sau un prea târziu, niciodată exact în momentul când trebuie să fii văzut. Și atunci întrebarea nu mai este cine ești, ci dacă mai exiști în absența unei priviri care să te confirme.

Volumul de debut al Alexiei, Formula lucrurilor simple, este un omagiu adus omului care nu a înțeles niciodată lucrurile simple și nici nu va reuși pe deplin, pentru că simplitatea este o tensiune continuă între ceea ce simți și ceea ce nu poți formula. Alexia creionează traseul unui corp care nu mai poate fi separat de ceea ce trăiește, al unui om care își simte greutatea în degete, care își duce existența ca pe un obiect prea plin, prea dens, în timp ce rutina îl topește lent, zilnic, consumându-l treptat. Fiecare poem continuă o fisură deja existentă și o disecă, astfel încât volumul funcționează ca un organism în care straturile nu se suprapun liniar, ci se infiltrează unele în altele. Totul pornește din corp, dintr-o senzație apărută înainte să poată fi numită, iar această prioritate a simțirii face ca existența să devină o succesiune de reacții de necontrolat, imposibil de ordonat. Tandrețea, în loc să funcționeze ca refugiu, apare ca o experiență instabilă, iar căldura pe care o aduce nu este suficientă pentru a modifica în mod durabil un corp deja obișnuit cu absența ei.

Formula lucrurilor simple / accese de furie semne de bună purtare pe spate /semnul unei flori neculese nemeritate în spatele urechii / salvează de la înec /acest corp domestic

Omul în căutarea unei formule concrete ajunge, fără să-și dea seama, să accepte că lucrurile mici pot susține viața doar atât cât să o țină în mișcare, fără să o repare cu adevărat, iar fragilitatea lor devine evidentă tocmai în momentul când încearcă să se sprijine pe ele mai mult decât acestea pot duce – pentru că nevoia unui răspuns clar nu dispare niciodată, ci se mută într-o dependență de acele clipe rare de liniște, de acel moment aproape perfect în care gândul nu mai apasă și în care mângâierea nu mai produce disconfort, ci doar o senzație suportabilă de apropiere.

Lucruri care te fac fericită /nimic nu doare la atingere /distanța dintre corpuri se deprinde/ mai greu

Doar că această stare nu durează, iar realitatea reapare fără să țină cont de echilibrul construit în jurul ei, astfel încât totul începe să-și piardă consistența. În instabilitate regăsită, copilul pe care încă îl porți în tine se retrage în gesturi mici, repetitive, în acele mișcări aproape mecanice ale unor degete care testează constant ca să amâne contactul direct cu ceea ce nu poate fi controlat. Trăiește, astfel, într-un timp care nu-l mai susține, într-o succesiune de zile care se consumă fără să lase în urmă nimic, în timp ce viața își continuă cursul fără el. În aceeași măsură, realitatea se golește de conținut, devine un flux superficial de imagini și stimuli ce nu mai reușesc să producă o reacție reală, iar monotonia circumscrisă prezentului nu îl împinge nici suficient de blând încât să poată rămâne în ea fără durere, nici suficient de violent ca să-l scoată din inerție, menținându-l într-o stare suspendată în care totul se repetă fără să se fixeze în ceva concret.

Sărbătorim viața /moartea e la un click distanță /cu aceleași celule canceroase am produs brațe rabatabile

În interiorul acestei tensiuni apare, aproape pe nesimțite, o formă de cedare care nu mai poate fi pusă sub semnul vulnerabilității, ci e mai degrabă ca o acceptare încă nesigură. Ea nu rezolvă nimic, însă schimbă ușor raportarea la ceea ce nu poate fi schimbat, ca în poemul „viața bate filmul”.

Structura volumului Formula lucrurilor simple evidențiază această evoluție, prima parte, „Corp Domestic”, construind un spațiu în care omul învață să se raporteze la propriul corp și la gesturi simple, repetitive, ce dau impresia unei posibile stabilități. În partea a doua, „Întinderea morții”, apare o claritate care amplifică neliniștea, pentru că ea aduce o conștientizare, poate prea intensă, a propriilor stări și a lipsei unei granițe clare între ființă și realitate. Totuși, în loc să se retragă, omul schițat de Alexia se apropie de durere – nu atât din curaj, ci pentru că este singurul loc unde lucrurile mai au o formă familiară.

Carnea ta grea /sparge fascicule de lumină apoi le absoarbe /n-ai lăsat destulă impulsivitate cât să-mi pot sfărâma capul /de peretele de la intrare /înainte să mă descalț cu gleznele zdrobite de ger /mângâi chipul omului iubit / cu ce a mai rămas din mine.

Corpul domestic devine un teritoriu al tensiunii și al memoriei, un spațiu în care durerea și prezența celuilalt se întâlnesc. Carnea grea nu este doar un corp care apasă, ci un catalizator al percepției: fasciculele de lumină sparte și absorbite devin măsura unei intimități care nu se mai supune regulilor confortului. Gestul de apropiere – mângâierea chipului celui iubit – nu mai este liniștitor (de fapt, nu a fost niciodată), ajungând o consecință a ceea ce a mai rămas din sine – un rest de prezență folosit pentru a atinge altceva decât alinarea, pentru a simți că există încă un punct de contact. Chiar dacă acesta nu vindecă nimic.

Afișarea neuronilor nescalpați /de principii morale /fântână interminabilă /în resursele consumate ale pământului /similitudini grețoase între boli adiacente și stare de stat /rugăciunea străbate membranele tale hipersensibile /poți să mori încă o data.

„Întinderea morții” deschide a doua parte a volumului cu o explorare a limitei și a vulnerabilității, arătând că omul nu mai este doar un corp domestic, ci o ființă obligată să înfrunte durerea și incertitudinea, să se apropie de propriile fragilități pentru a le putea recunoaște și accepta. Neuronii „nescalpați de principii morale” slujesc o minte care funcționează independent de constrângerile etice, punând ființa față în față cu natura sa biologică. Se observă, în fond, o pierdere a iluziilor, a siguranței, a protecției oferite de rutină, o moarte care obligă omul să se confrunte cu realitatea.

Ultimul poem al volumului pare să readucă în prim-plan căutare continuă a unei formule a lucrurilor simple. Claritatea imaginilor, punctele de siguranță și reprezentările care devin mijloace de ambiguitate subliniază că formula nu constă în ordine sau instrucțiuni exacte, ci în capacitatea de a observa, de a suporta și de a simți intens fiecare experiență. Astfel, în timp, vindecarea devine o dereglare, frumusețea este acoperită de dezastru, iar trăsăturile definitorii ale omului se conturează tocmai din confruntarea cu limitele și imperfecțiunile vieții. Formula lucrurilor simple nu este un set de reguli și condiții care să elimine durerea, ci o metodă de a transforma experiențele în elemente definitorii. Din această perspectivă, titlul volumului capătă un sens adânc: poeta nu promite rezolvare unei întrebări existențiale, ci oferă un înțeles pentru a învăța să supraviețuiești rutinei și intensității cotidianului, să recunoști fiecare gest, fiecare obiect și fiecare moment ca parte a unui întreg ce nu poate fi niciodată complet controlat, dar poate fi trăit cu adevărat.

Volumul de debut al Alexei este acea mângâiere care nu ezită, care te ajută să te împaci cu monotonia, cu tăcerea, cu lipsa de control asupra lucrurilor ce par – sau chiar sunt – mici și neînsemnate.