Între trecut și prezent nicio linie de demarcație? A fost doar ciumă, de Ludmila Ulițkaia

Adevărul e luat în seamă de un număr mic de oameni, de aceia care gândesc liber. Într-o țară obișnuită cu minciuna absolută, o jumătate de adevăr sună chiar convingător. E un calcul pe care oamenii și-l fac cu ușurință. (Ludmila Ulițkaia în dialog cu Christina Links)

În 1988, Ulițkaia scrie un scenariu intitulat Ciuma asupra căruia revine în 2020, în plină pandemie de Covid 19, constatându-i uluitoarea actualitate. Tradus în română (remarcabil, de Gabriela Russo) cu titlul A fost doar ciumă (replica unuia dintre personaje), probabil ar fi fost în alte condiții considerat fie o reconstituire a unui moment care s-a petrecut într-adevăr la Moscova în 1939 și despre care în continuare se știe extrem de puțin (așa cum mărturisește autoarea în convorbirea purtată cu Christina Links), fie o parabolă pentru o altă boală, „ciuma roșie”, în plină expansiune în deceniul al patrulea al secolului trecut și pentru a cărei eradicare a fost nevoie de alte zeci de ani, fără garanția că „bacilul” ei nu așteaptă pitit undeva, într-o „gazdă” potrivită, un moment anume pentru a reizbucni. Indiferent de direcția de interpretare, impresia de stranietate și de absurd probabil ar fi persistat. Ea este însă anulată de experiența pe care încă o traversăm. Ceea ce a fost inițial un scenariu complet rupt de realitatea imediată, o propunere ficțională despre o lume care nu ne privește, s-a transformat într-o imagine a ceea ce am trăit, a ceea ce ni s-a întâmplat și încă ar putea să ni se întâmple. În cel mai concret mod.

O epidemie care pune viața în pericol nu este o noutate în istoria omenirii.

Punctul de plecare este simplu: microbiologul Rudolf Maier se infectează fără să știe în timpul experimentelor pe care le face pentru a putea descoperi un vaccin împotriva ciumei. Este chemat la Moscova ca să raporteze stadiul observațiilor și acolo apar primele simptome de boală, ceea ce declanșează mecanismul uriaș de carantinare a tuturor celor care au intrat în contact cu el în ultimele 48 de ore. Totul direct coordonat de NKVD, serviciul din umbră pus în slujba puterii staliniste, ce trebuia să asigure securitatea statului și îndepărtarea oricărui dușman al poporului. Nu confruntarea cu posibila epidemie e punctul de interes însă, ci modul în care se pun în mișcare rotițele care acționează cu o precizie uimitoare pentru ca totul să fie ținut sub control și să se desfășoare în cel mai mare secret. Cuvântul „ciumă” e rostit doar la telefon, de câțiva medici direct implicați sau de cei ce raportează Persoanei Sus-Puse, celui mai puternic om de stat după Stalin (Beria, niciodată numit direct, dar gata să acționeze: Vinovații vor fi pedepsiți! Aspru pedepsiți! Îi găsim! Îi pedepsim! Pentru el, totul se reduce la lichidarea oricui atentează la ordinea statului, iar între izolare și lichidare nu e nicio diferență). Toți ceilalți trebuie să știe că e o epidemie de influenza, o boală suficient de periculoasă pentru a explica măsurile de izolare, dar nu letală, iar când zvonul despre ciumă apare, el este repede înăbușit prin mijloace opresive. Adevărul e apanajul celor puțini și poate deveni oricând o bombă cu efect întârziat. Într-o țară în care ideologia de partid e singura realitate care întemeiază starea de fapt a lucrurilor și viața cotidiană a oamenilor, adevărul și minciuna devin noțiuni interșanjabile, pe nimeni nu interesează de ce se întâmplă ceva, niciunul nu-și pune problema cauzei, ci doar încearcă să se pună la adăpost.

Nu există niciun fel de transparență, n-a existat nici atunci, nu există nici acum.

O galerie întreagă de personaje își joacă în fața noastră câteva momente din viața de zi cu zi. Le sunt surprinse reacțiile înainte și în momentul în care cei desemnați cu identificarea persoanelor suspecte le pătrund în locuințe, îi iau deoparte, îi ridică pentru un scurt dialog și îi despart de familie. Niciunul nu știe de ce și nu întreabă, nimeni nu dă lămuriri, dar spaima sau resemnarea, gesturile extreme, imposibilitatea de a se împotrivi sunt dezvăluite în tot tragismul lor în doar câteva gesturi, atitudini, cuvinte. Ei știu că există întotdeauna o vină, o posibilă vină care să determine punerea în mișcare a agenților cu glas mieros sau necruțător ce coboară din mașinile negre la orice oră din zi sau din noapte, bat cu pumnul în ușă și nu se dezlipesc de apartamentul în care se află suspectul până când acesta nu deschide, apoi îl urcă într-o mașină fără a informa pe cineva încotro se îndreaptă.

La fel ca în romanele lui Kadare în care e surprins modul de a acționa al puterii otomane, odată declanșată această mașinărie, nimic nu o poate opri, brațul ei se întinde fără ezitare și te ajunge chiar și atunci când întâmplarea e un timp de partea ta. Orice gest de împotrivire este de prisos, orice explicație, fără sens, orice vinovăție, dinainte considerată evidentă. Nu doar pentru ceilalți, ci și pentru cel care e direct vizat. Sigur a existat un moment, un gest, un cuvânt, o tăcere sau doar un gând care să îndreptățească acțiunile agenților NKVD. Intervențiile lor sunt tratate asemenea manifestărilor implacabile ale destinului în tragedia antică: nu pot fi puse la îndoială, nu li te poți sustrage; chiar dacă injuste, ininteligibile sau absurde, tot intră într-o logică la care omul nu are acces, iar împlinirea lor este mai presus de orice îndoială. Cei mai mulți se supun, chiar dacă nedumerirea sau fiorul de spaimă le răscolește măruntaiele. Nu e timp pentru procese de conștiință, întotdeauna există ceva undeva care îndreptățește acțiunea. Puțini preferă să o ia înaintea bărbaților înveșmântați în mantii și să meargă în fața altui judecător, poate mai drept, ajutați de un revolver sau de întâmplare (cazul lui Fedia Petrovski, tată a cărui fiică fusese arestată anterior și care, îndreptându-se spre linia de unde urmează să ia trenul spre Leningrad, este lovit de o altă garnitură în mișcare). Cei mai mulți se despart cu un simplu rămas-bun sau nu-ți face griji, cu o sărutare pe creștet dată soției înspăimântate, se retrag în tăcere din grupul de prieteni, sunt ridicați de pe stradă sau de la locul de muncă. Nicăieri în jurul lor nu se protestează, nu se revoltă, nu se întreabă de ce tu, și nu eu. Uneori, soția rămasă în urmă vine să își mărturisească loialitatea față de partid și conducător și nu ezită să își învinovățească soțul. Pentru că nu cunoaște motivul izolării, întâmplarea de a fi stat în apropierea lui Maier se transformă într-o vină adevărată, de data aceasta de neiertat și cu consecințe grave.

Oamenii dispar, rudele depun plângeri la poliție, dar nicio explicație nu clarifică situația lor. Așteptarea se întinde peste toți, iar când pericolul declanșării unei epidemii de ciumă dispare, schimbul de replici dintre Serioja Kossiol și soția lui, din care pare a răzbate ușurarea e mai zguduitor decât orice: Ciumă, Dina. A fost doar ciumă. // Ciumă, atâta tot? îl întreabă insistent Dina. // El dă din cap. // Și eu care credeam… Ciuma îți curmă viața rapid, îți devorează pe nerăsuflate trupul. Cealaltă boală, cea nenumită, înseamnă viața în Gulag și nu se mulțumește doar cu plămânii victimei, are nevoie de toate rudele, iar pentru ea timpul are nesfârșită răbdare. Nu se grăbește nicăieri.

Am trăit mereu cu ideea, neformulată deplin, că epidemia nu e cea mai groaznică nenorocire pentru omenire […] În schimb, epidemia terorii, care se declanșează din când în când în comunitățile umane, este opera omului.

Ceea ce e extraordinar în acest crochiu narativ al Ludmilei Ulițkaia e modul în care textul, scris într-un moment care nu avea nicio legătură cu vreo epidemie (de orice natură ar fi fost ea, propriu-zisă sau ideologică), reflectă mecanismele intruziunii anormalității în lume, ale nefirescului, ale absurdului devenit normă: tăcerea, brutalitatea, urmărirea, izolarea, constrângerea, ascunderea dovezilor și a adevărului pot fi, până la un punct, parțial justificate (pentru a nu se crea panică), dar nu și transformarea lor în mijloace de manipulare și de constrângere, de restrângere a drepturilor și a libertăților. În lumea în care trăiește Rudolf Maier, nimeni nu se gândește la ciumă, pentru că viața tuturor e afectată de o altfel de maladie. În lumea noastră însă, ne gândim cu teamă nu doar la epidemia de Covid 19, ci și la consecințele ei pe termen lung. Nu numai (sau nu în primul rând) din perspectivă individuală, ci la nivelul întregii societăți. De aceea, A fost doar ciumă e un scenariu extrem de actual, o reflectare a unei realități trecute și, în egală măsură, a celei cu care încă ne confruntăm. Și surprinde o extraordinară galerie de portrete și de reacții umane, de gesturi mărunte, de disperări și neputințe, de resemnări și de pierderi.

[Nota redacției: Mâine, aici, pe alecart.ro, un interviu în exclusivitate pentru Alecart cu scriitoarea Ludmila Ulițkaia!!]

 

(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart,  profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)

Grafică de Ioniță Benea.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!