Lunecând pe apele vieții/poveștii: A fost odată un râu, de Diane Setterfield

Poate că poveștile astea au în ele mai mult decât s-ar putea crede.

A fost odată – iată începutul oricărei povești, al oricărei istorisiri. O vrajă care se pogoară peste toți cei care au privilegiul de a se afla pe malul acestui râu de cuvinte care se revarsă bogat și ajunge să îi poarte în călătorii necunoscute, printre meandrele înșelătoare ale adevărului sau ale posibilului, ale vieții și ale morții. Diane Setterfield recuperează în romanul ei tocmai această tulburătoare mișcare de seducție, aproape turbionară, a cuvintelor care se cer spuse și care îmbracă forma unei permanente reajustări a realității pe măsura nevoii fiecărui povestaș și a fiecărui ascultător de a retrăi la nesfârșit fascinația unor experiențe esențiale posibile. Tainice. Dureroase. Profund umane. De aceea volumul său e la fel de apropiat de magia povestirilor orientale și de suspansul romanului  gotic, de narațiunea de secol XIX din literatura engleză și de autoscopia tipică scriiturii moderne. Un roman care se citește pe nerăsuflate și care își poartă cititorul, asemenea apelor când clocotitoare, când domoale ale râului uriaș pe malul căruia se întâmplă atâtea și atâtea minuni de viață și de moarte (râu care, întâmplător, aici e Tamisa, dar care ar putea fi oricare altul, inclusiv înspăimântătorul Styx), într-o plutire tainică de pe un mal pe altul, dinspre viața adevărată spre moartea oricând posibilă, dinspre așteptări, neliniști, tristeți spre realități dureroase, ambiții, răzbunări. Cititorul plutește prin și printre viețile personajelor asemenea sufletelor pe care misteriosul luntraș Quietly le poartă între lumea celor vii și a celor morți, între realitate și poveste, readucându-i pe unii la viață, ducându-i pe alții de cealaltă parte a ei.

Un corp spune totdeauna o poveste, însă trupul neînsuflețit al copilei ăsteia era o foaie nescrisă.

Un han la care oamenii se adună să spună povești. O poveste care începe noaptea. Tot o poveste a legat, cu mult timp în urmă, soarta hangiței de cea a soțului ei. Să te îndrăgostești de cuvinte și apoi de omul care le spune. La 40 de ani după acest moment, în noaptea solstițiului de iarnă, când vine vremea vrăjilor și visele, întâmplările, trecutul și prezentul, lumea viilor și cea a morților se întretaie, se naște o nouă poveste, căci se întâmplă fapte de necrezut. În cadențele celei mai puternice vrăji din lume, A fost odată ca…, ușa hanului se deschide. O păpușă e purtată pe brațe de un bărbat care se prăbușește. În fapt, nu e o păpușă, e o fetiță. Perfectă. De o paloare cadaverică. A cărei frumusețe aduce tăcerea. Nici măcar sărutul lui Jonathan, și el smuls dintr-o altă poveste, nu reușește să o readucă la viață. Un corp spune totdeauna o poveste, însă trupul neînsuflețit al copilei ăsteia era o foaie nescrisă, gândește Rita Sunday, infirmiera chemată să îngrijească trupul plin de răni al misteriosului bărbat. Povestea pare că nu mai trebuie rostită, ea se desfășoară chiar sub ochii tuturor celor de la han, martori a ceva nemaivăzut, nemaiauzit, nemairostit. Fetița deschide ochii.

Oamenii aceștia și viețile lor răsfrângându-se în afară, lăsând urme pe chip și în suflete

Fata, străinul, moartea, viața – iată personajele unei povești care se va țese sub ochii tuturor, va aduce împreună oameni care până atunci nu s-au întâlnit niciodată, va schimba destine, va reaminti tuturor că totul este posibil, de la cel mai nobil gest până la cea mai josnică dorință, pentru că sufletul și mintea oamenilor sunt pline de vinovăție, de bunătate, de cicatrici, de sete de îmbogățire, de spaime și de neputințe, de adevăruri și de minciuni adânc ascunse și care din când în când se revarsă spre viețile celorlalți ca apele largi ale Tamisei, măturând totul în jur. Fiecare dintre cei care au văzut ceea ce s-a întâmplat la han în noaptea solstițiului va spune propria poveste, va fi martor sau părtaș la ea, viața lui se va modifica odată cu existența celor direct implicați, va cunoaște învolburări și bulboane, se va liniști pentru a o lua iarăși de la capăt, se va oglindi în întâmplări mai mari sau mai mici și va ajunge la liman atunci când va trebui să se întâmple. Pentru a face loc altor vieți și altor povești.

Oamenii aceștia și viețile lor răsfrângându-se în afară, lăsând urme pe chip și în suflete, înțeleg cu toții că ceva e pe cale să se întâmple. Trei familii care nu se cunosc și o singură fetiță. Trei istorii de viață amare, cu dezamăgiri și lupte și acum o speranță. Fiecare vede în fetița care e învăluită în tăcere, al cărei chip pare a fi chiar oglinda propriilor dorințe și proiecții, copilul pierdut la un moment dat. Fiecare proiectează în chipul ei palid propria suferință sau vinovăție sau așteptare, propria durere sau propriul interes. Firele trecutului și ale prezentului se deschid unele spre celelalte, totul devine deopotrivă de adevărat și de neașteptat, de imposibil.

viața e ceva mult prea surprinzător să poată încăpea într-o poveste

Într-o lume în care un copil poate fi schimbat de zâne, dragoni negri incendiază o casă, un luntraș misterios îi salvează pe cei care sunt pe punctul de a-și pierde viața, un ochi bolnav poate citi în sufletele oamenilor, în această lume, așadar, în care coexistă credințe arhaice și superstiții cu realități dure, totul e menit să le (și să ne) arate că viața e ceva mult prea surprinzător să poată încăpea într-o poveste, dar, în același timp, că singură povestea ne poate salva purtând spre noi miracolul unor lumi abia întrezărite.

 

*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart, este profesoară la Colegiul Național Iași.

Foto: Alina SAVA

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!