Fotocrom Paradis sau descuamarea unei realități imediate

Al șaptelea volum publicat la editura OMG Fotocrom Paradis și semnat de Deniz Otay propune o radiografie a unei realități alienate, din perspectiva unei identități desprinse de substanțialitatea unor ierarhii și decuplate de siguranța unor structuri interioare bine definite. Căci piesele de mozaic pe care Deniz le aduce laolaltă și cărora le găsește mortarul potrivit reprezintă constantele unui vas ermetic, sub un impuls material lipsit de catalizator, în care coregrafia măștilor nu permite suprapunerea corpurilor, mineralizând constant niște senzații electrice: distanțe sănătoase/ cu igiena lor categorică/ și care injectează periodic în mușchiul nostalgiei. Același poem (Lover) indică iluzia unei stări de grație pe care exigența conștiinței o depistează în fiecare sunet, în fiecare formă sau conținut pe care vrea să îl vascularizeze: pulberi halucinogene care deseori le delectează […] / indiciu că-n realitate/ nu punem punct veseliei.

Melancolie și celebrări

Continui să cred la ieșire/ finalul nu e realmente final/ nicio mișcare părăsire totală

Deniz Otay decupează un cosmos deșertic în care așa-numitele rețele conectate la o realitate necontrolată cristalizează o substanță interioară contaminată de aluzia unei tristeți ca neputință incorigibilă. să te încarci cu vitaminele/ unei euforii deloc elegante/ în care se amăgesc tinerii instabili ca noi. O reformă a acestei structuri epuizante, având coordonate variabile (fie întoarcerea acasă de la facultate – acum în mișcarea ei […]/ detronat de fericirea autentică,/ bântuit de amprentă și nesigur, fie o experiență de iubire – invazia particulei unui băiat/ […]/ caută nesiguranța, fisura/ care deturnează moleculele ajustate sau un sistem educațional – copilul genialoid cu râset acid/ să fie lăsat s-o-nmulțească la infinit) pulsând în haos ar dizolva o putere pentru efervescența la nivelul memoriei. Cu astfel de arme în lupta contra tăișurilor lumii își dotează Deniz cititorii.

Ceea ce este pregnant în poezia ei este reactivitatea cu care urmărește un traseu  înghițind realitatea sufocantă, care nu concretizează niciun simț de apartenență, în care niciun fascicul de lumină nu emerge pe verticală și a cărui traversare constantă presupune trecerea printr-o curbă fără șanse reale de evadare.

Sunt oul tău de dragon./ Păzește-mă bine aici/ unde nici moartea nu are acces.

Alienare din butoane, cu bani și cu multe/ viteze.

Viața este prinsă cu ace de siguranță în interiorul corpului și de aici insuportabila nepotrivire cu același univers care nu se consumă în timp, în care anxietatea nu poate fi vaccinată, în care violența sincerității nu urmărește linia confortului și declanșează vibrația unor molecule aparent grupate: Dacă nu vin mutilările, mutațiile handicapate/ mai bine mutația uitării fragmentare/ mai bine suferință milenială și haos.

Spre zona liberă

Spre deosebire de prima jumătate a volumului, în care afectul este paralizat de nostalgia unor posibile deveniri reprezentând piesele unui puzzle care nu-și găsesc locul, a doua parte debutează cu o asumare a tot ceea ce senzația incorporează – Au fost și zile în care am existat/ doar pentru corp, proiectând o matrice impersonală cu aceiași stimuli din orice sens: Ce altceva mai însemn/ decât un ansamblu prezent/ la sfârâiala organelor sale,/ lăsat în seama divinei materii/ și a compușilor ei neîncetat mișcători. Un sine pivotat în umbra unei forțe capabilă să monitorizeze mișcarea, închipuirea și visul: mă îndrept înainte/ nu am alte arme.

Cred că e ok dacă suntem atâția/ care trăim cu norul în piept/ norul cenușiu în burtă și creier

Adoptarea unui șablon într-o eră a digitalizării și a inovațiilor tehnologice, în care fericirea este suspendată, limitată la conținuturi și forme difuze, supuse unui joc repetat (Deci bani și un pic de realitate/ distorsionată ca-n vise,/ să te poziționezi în fiecare secundă/ gata de luptă/ pe punte și liber) este o condiție inevitabilă într-o atmosferă amoniacală.

Se plimbă un șuierat rece prin corp/ până îngheață întreg circuitul

Șuieratul dă stingerea în straturi,/ un proces complex,/ dar deloc armonios.

Autoarea fotografiază o disecție progresivă a unui material sufocant al întunericului în care orice reper a fost înlăturat (Dimineața e o pantă.), în care paleta de blândețe și sensibilitate a fost spălată și în care o eroare generată într-un sistem autoprogramat nu mai asigură perpetuarea aceluiași decor  alb-negru (Cine a făcut pagubă la butoane,/ Cine a potolit energia esențială,/energia vitală).

Din ce se va compune omul:/ dintr-o postură inconfundabilă/ și o mișcare doar a sa/ de fugă înapoi.

Refugierea într-un peisaj febril, oscilant, care mușcă orice tentativă de demistificare (Aș vrea cine m-a decuplat să cupleze la loc) prin gest sau prin limbaj, apartenența la un ghetou universal domină discursul poetic al lui Deniz.

Chiar și iubirea devine mecanizată și privită melancolic, apăsător, fiind doar o rafală de cadre surprinse haotic, la distanță, cu frecvența tinzând la infinit, care transfigurează ritmuri onirice (Ei trăiesc milioane de ani,/ cuprinși în datele științei de pe altă hartă,/ mult prea rapizi ca să îi poată percepe/ capacitatea de viață primitivă -/o hologramă).

a încercat să mă purifice,/ mi-a dat hrană și recuzită/ pentru o viață golită de viață,/ să mă dreg singură

Un infern distopic la scală largă care (mai) deproteinizează o lume dintr-o lume, care distorsionează întâlniri dispersate, experiențe deja erodate, emoții deja ruginite, în care doar niște repere (mai mult sau mai puțin variabile) rămân intacte (Aerul, florile;/gărdulețele-granițe./Norii) pune stăpânire pe intelect.

Glorie colectivizării, poemul-matrice al unui volum de debut ce anticipează o nouă mișcare în poezie dezvăluie impactul unei ciocniri plastice dintre credință și conștiință, reflectă bucuria descoperită în lucruri mici, sensibile (Aș vrea să fiu mereu printre oameni […]/ Cred că uneori sunt/ dar nu știu cât sunt eu cu voi/ și cât mă molipsesc/ cu o altfel de viață), dorința de a rămâne fidelă unui spațiu trans esterificat, inconfundabil, având o pânză de siguranță și care e neîmprejmuit de sârma ghimpată ce i-ar restricționa scenariile constructive. Totuși, reîntoarcerea la vidul originar care presupune un orizont al așteptării (La atât s-ar reduce universul/ în care mă joc și aștept) decongestionează sursa de energie și dă naștere unei imunități afective aparent salvatoare.

 

*Sandra Saade, absolventă a Colegiului Național Iași, este studentă la Universitatea Oxford (profilul chimie). În liceu a fost olimpică la germană și chimie, obținând în clasa a XII-a Medalia de bronz la Olimpiada Internațională de Chimie „Mendeleev”.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!