Iar el îmi răspundea: „Nu contează, e doar o poveste”. Nu, Diallo, nu e doar o poveste, e povestea noastră, de când lumea, oamenii ăia care o spuneau au lăsat un avertisment.
O carte rară, pluristratificată, mustind de trimiteri și de analogii, problematizând și deschizându-se spre marile teme dintotdeauna ale literaturii: omul și limitele lui, răul – în toată amploarea manifestărilor și în infinita lui capacitate de a se metamorfoza și de a seduce, contorsionările sinistre ale istoriei și ființa sub vremi, strivită sau adaptându-se cameleonic, singurătatea – de unul singur, în doi sau alături de câți se întâmplă să cauți adăpost împotriva ei, prietenia – ca zbatere și ca atingere a două spirite asemănătoare pentru un răgaz ce se dovedește mereu iluzoriu, mereu trădător; alteritatea ca oglindă în care îți vezi adevăratul chip și atunci distrugi obiectul ce-ți reflectă micimile, cărțile și povestea – nevoia aceasta esențială de a păstra urmele frumuseții -, umbra tatălui, pierderea paradisului, fuga. Toate împletindu-se asemenea rădăcinilor baobabului de pe continentul negru unde un bărbat, pe jumătate viu sau pe jumătate mort (sau viu și mort în același timp) visează viața unui copil ce va deveni bărbat – care nu știe că e visat, dar care trăiește în viața lui și în visul altcuiva. Conștiințe legate una de cealaltă sau viața visată și visul trăit, realitatea și geamănul ei, posibilitatea. Pe acest bărbat de departe îl visează oare sau l-a visat cineva vreodată? În visul cui ne zbatem și ne trăim întâmplările convinși că realitatea ne aparține, că e solidă și nu o amăgire? În același timp, de vreme ce e a noastră și nu avem conștiința visului, nu e ea singurul adevăr, singura certitudine care ni s-a dat? Unde e marginea realității și unde începe visul? Unde se termină visul și unde își are sorgintea alegerea? Atunci mi-am pus întrebarea, una fără răspuns rațional: oare sunt un om întreg sau unul care ține doar parțial de lumea asta, rupt în două, cu jumătatea luminoasă în câmpiile pârjolite de soarele ciumei și cu cea întunecată în ținuturile cavernoase ale liliecilor? Între visul unui bărbat și visul copilului din vis se ascund aventuri și tragedii, căutări nefericite și meandre. Peste toate răsună întrebarea esențială, întrebarea fără răspuns, întrebarea la care niciun om și niciun Sfinx nu are răspuns: De ce? E cea care-l bântuie pe Gheorghe Ibrahim Abdallah – Gigi, Ibra sau Tăciunel -, fiul Smarei, studenta la geologie fugită din satul de lângă Galați în Bucureștiul ultimului deceniu de comunism și al lui Diallo, camerunezul ajuns într-o țară din sud-estul Europei, încercând să pună o distanță cât mai mare între el și imaginea trupurilor mamei și ale fraților morți, între sine și ipocrizia tatălui, între sine și trecut, între el și prezentul unei lumi în care simte că nu-i este locul. E aceeași întrebare la care caută răspuns Bogdan-Alexandru Stănescu plimbându-ne printre epoci și evenimente, de pe un continent pe altul, printre fragmente de existențe și cărți, printre conștiințe, adevăruri, năluciri și psihoze în masă, imaginând tot acest periplu cu mii de fețe și multiple deschideri, cu reveniri și rotiri permanente în jurul aceluiași ax: De ce?
Iason deschide ochii și încearcă să privească soarele, mai întâi printre gene, apoi cu ochii larg deschiși. Discul e mai întâi orbitor, insuportabil, apoi se îmblânzește și, pe măsură ce ochii bărbatului insistă, devine limpede că miezul stelei este negru ca smoala. Pe suprafața lui smolită dansează sufletele celor uciși, rotindu-se în cercuri concentrice.
Soarele negru e un roman care, asemenea unui chit uriaș, înghite și conține totul: realități istorice și urme ale unor mituri aparținând unor civilizații străvechi – cu toate mutațiile și transgresările lor în modernitate, pulsiuni ale subconștientului, oameni reali și oameni mai reali decât cei reali, povești de familie, scrisori, fragmente de roman, analiză socială, psihologie, filosofie și ezoterism, evenimente istorice alternative, misticisme și ideologii, fire și noduri care se întretaie, țesând destine și întâmplări mici sau mari, lăsând mereu în urmă nade pentru alte și alte posibile povești/vieți/întâmplări, într-un amestec teribil de adevăruri crunte și frumusețe iradiantă. Din burta acestui chit care e romanul lui Bogdan-Alexandru Stănescu sunt apoi aruncate la suprafață fragmente, bucăți palpitânde care conțin suficient pentru a oferi o imagine despre lume și om. De azi și dintotdeauna, dintr-o țară comunistă, devenită apoi fostă comunistă și de pe alte meleaguri, mai apropiate sau mai îndepărtate – căci viețile tuturor par a fi prinse într-o copleșitoare zbatere și neașezare indiferent de spațiul în care ajung pentru un timp să se afle personajele. E, așadar, o uriașă poveste alcătuită din zeci de alte povești – autonome și totuși interconectate la pulsul ce pare a fi nebunia și dureroasa încercare de a fi în lume și în timp. E o poveste care pârjolește și atrage în forța ei gravitațională totul. O poveste ce are mereu două fețe: pe una se joacă instinctul animalic, cruzimea, pe cealaltă, tandrețea și fragilitatea care nu exclud hotărârea dârză de a merge înainte, de a crede că undeva, la un moment dat, există o oază de frumusețe din care să te adapi și la care să revii. O poveste pe care trebuie să o iei în serios și care, în egală măsură, trebuie citită în răspăr, în care ceea ce e grav și întru totul tulburător coexistă cu râsul gogolian, cu ironia și luarea peste picior a fasoanelor și a armurilor de mucava sub care ne ascundem micimile. E o poveste-labirint cu multiple falduri; nu întâmplător, Șotronul lui Cortázar și Toba de tinichea, de Günter Grass sunt cele două cărți acaparatoare (pe lângă alte zeci furate și devorate cu patimă) de Gigi/Ibrahim și de Cristi, prietenul lui, în vara aceea paradisiacă petrecută la Sulina. O poveste ca o floare carnivoră de care ești sedus și devorat, din care ieși un pic mai tu și un pic altul. O poveste în care se scurg marile cărți ale lumii și care devine ea însăși o mare carte. Despre breșa prin care răul se strecoară prin voal și despre cum să ții la distanță visul urât al copilului (care ai fost, care poate fi oricine și orice: o țară în momentul resetării sale ca stat, o idee, un concept, o dorință) ce nu e altceva decât accesul la Răul absolut, e Gitarama întrevăzută. Sau soarele negru.
Acele minute în care am mers înspre Soare, alunecând odată cu Dunărea în mare, alcătuiesc fantoma mea reziduală de bunătate. Am trăit nopți pline de disperare, când am simțit cu acuitate apăsarea sufocantă a morții și a răului, dar mereu am putut apela la acel talisman al memoriei, ca și cum aș fi extras din miezul cărnii o piatră incandescentă care mă apăra de asaltul tristeții pline de duhoare.
Soarele și soarele negru, monstruosul și divinul din oameni, momentele de răgaz și cele în care răul se manifestă – insidios sau cu furie dezlănțuită, pustiind totul, scoțând la iveală atavice pulsiuni ale subconștientului drapate în hainele strălucitoare ale unei ideologii mistico-eroice, în realitate profund schizofrenice – acestea sunt fațetele în jurul cărora se construiesc toate poveștile și întâmplările, în fapt, fragmentele care alcătuiesc broderia de carne și de spirit, de trăire și de trăit a romanului lui Bogdan-Alexandru Stănescu. Sunt anii `80 și anii `90, apoi, în salturi, se ajunge până foarte aproape de noi (culminând cu tragedia de la Caracal – o altă față a ceea ce zace adânc în mintea bolnavă a unui monstru), e deceniul al patrulea al secolului trecut cu marea epurare stalinistă, dar și anii `30 din Germania care pregătesc nașterea simbolică a Copilului (căci Nașterea trebuia să aibă loc în Walhalla, pruncul urma să deschidă ochii asupra zeilor mai întâi, apoi să se deprindă cu umanitatea aflată în spatele lor […] era tot mânjit de sânge și de excremente, iar în mâini ținea Lancea lui Longinus, care avea să-l conducă la victorie și să-l ajute să instituie Reichul de o mie de ani) și instalarea lui Hitler la putere. E Bucureștiul comunist, cu blocurile lui cenușii și viața de noapte a prințișorilor Nicu, Valentin și Zoe, precum și a celorlalți copii de nomenclaturiști, cu întâlnirea dintre securistul Lică și tânăra Ileana, adolescenta fugită de acasă ce poartă cu sine urmele abuzurilor tatălui preot, cu figura puternică a Mamei Mina ce o scapă de coșmarul în care se transformase relația ei cu Lică, membru activ al Direcției a V-a a Securității, cu viața lui dublă, de vânător și pradă. E orașul care îi aduce împreună pe un negru african ex-troțkist și o fiică de preot karatistă, cu povestea lor de iubire ce se va naște la poalele munților Măcin odată cu primul dans pe o melodie de Marvin Gaye și după, printre stâncile vârfului Țuțuiatul și care sfidează orice linie de partid. E același București în care, în anii `90, legea e făcută de găști și violența e la tot pasul, în care șpaga, kitsch-ul și meschinăria nu pot fi egalate decât de sărăcia celor mai mulți și de apetitul lor sălbatic de a scăpa cu orice preț de ea. E spațiul în care, câțiva ani mai târziu, cenaclurile literare, cu gustul lor pentru experiment și avangardă, nu fac altceva decât să reia eternele lupte pentru putere și derizoriul lor. Acestui București i se opune vara trăită de Gigi-Ibrahim la Sulina – un oraș în care sărăcia cea mai cumplită și ultimele fărâme de demnitate din familia Romaniuc poartă în ele ceva din destinul fabulos al acestui oraș-fantomă, orașul plămădit din materie onirică și tragedie, orașul lui Jean Bart, amestec de nelegiuire și miraj, de descompunere lentă și tragedie. E vara în care se cimentează și apar primele fisuri în prietenia dintre Gigi și Cristi, vara cărților devorate, a cărților povestite, a poveștilor de familie, a mărturisirilor, vara nopții petrecute pe insula din Deltă de doi băieți și o fată. Acolo unde apariția calului negru, cu sălbăticia și virilitatea lui animalic-ancestrală, pregătește momentul de grație în care părul negru al Ilincăi va pluti deasupra unui chip în extaz – o clipă pe care nimic din ceea ce va urma, nici măcar „trădarea” lui Cristi sau oboseala de peste ani a surorii lui n-o va putea alunga. Tot ce a urmat se leagă de visul sertarelor din carne, ca și cum domeniul oniric ar fi prins o fisură din ființa mea pe care n-o ghicise până atunci și ar fi invadat realitatea.
O mișcare inversă svasticii iraniene, solare: a noastră este svastica neagră, soarele pe care-l descrie mișcarea ei este unul negru, soarele esențializat.
Din nopțile de disperare răsărite din pântecul soarelui negru se desprinde chipul sinistru al lui Predescu, medicul-șef de la Obregia, cu tratatul lui despre psihologia poporului român, cu observațiile despre schizofrenia politică și cealaltă, mai adâncă, cu manifestările legionare și apoi comuniste – forme ale delirului și ale urii de sine. Predescu și trecutul lui insignifiant, de tânăr plin de complexe ajuns apoi cercetător în Leningrad în echipa lui Alexandr Luria, cu colaborarea lui MGB-ul și apoi cu KGB-ul, cu orgoliul de a interveni în munca maestrului și trădarea tatălui simbolic, cu capacitatea de a se adapta și a cădea mereu în picioare și fascinația pentru pacienta Ileana-Dana, în care vede nu doar un caz clinic, ci și o tânără față de care interesul medical și cel viril nu face decât să-i confirme imaginea despre sine, a unui bărbat în care se îmbrățișează monstruosul și divinul din om. Emanațiile bolii Ilenei nu sunt de o natură fundamental diferită de ceea ce mărturisește Zolli Pintch în scrisoarea pe care i-o adresează lui W. G Sebald, ce ajunge mai întâi la Diallo și apoi la Ibrahim, despre Societatea Thule, pregătirea nașterii viitorului Mesia germanic, cu grotesca și deliranta resuscitare a mitologiei germanice grefate pe cea orientală, cu ritualurile sângeroase, mistica și elogierea virilității, cu amestecul de pulsiuni sexuale transformate în acte iraționale, dar cărora li se găsește o justificare, cu transformarea unei idei în sinistră ideologie ce nu mai poate fi ținută în frâu – un naționalism deopotrivă sinistru și barbar. Toate stau sub semnul acelui soare negru omniprezent, contracarat doar de momente fulgurante în care celălalt Soare strălucește în viețile oamenilor – în imaginea triunghiului perfect de forțe pe care Smara, Diallo și Tăciunel-Ibra îl realizează pentru scurt timp, în prietenia dintre Smara și sensei Mihai, terminată cu îmbrățișarea trupului bărbatului năruit de boală – doi oameni care au încă puterea de a zâmbi, în relația dintre Diallo și Max, neamțul naufragiat/refugiat în orășelul englez de la Marea Nordului, căutând printre ruinele istoriei moderne pentru a se elibera de sentimentul de vinovăție că e fiul unui tată membru în Wehrmacht și copilul unei națiuni ce a distrus orice posibilitate de a mai crede în om – doi bărbați și oglindirea poverii de a ști că istoria umanității e mereu amenințată de dezastru și a poverii de a purta cu sine un perpetuu neastâmpăr, o forță distructivă și autodistructivă căreia nu i te poți împotrivi. Sunt momentele aurorale ale prieteniei dintre Gigi și Cristi, culminând cu seara în care Gigi-Ibrahim citește din manuscrisul Soarelui negru despre fratele meu Cerbușka și provoacă reacția viscerală a lui Cristi, pregătind astfel miracolul verii de la Sulina. Și totuși, formele prin care strălucirea de catran a soarelui negru se revarsă în lume par infinite. Pentru că ele sunt strâns legate de manifestările răului și ale întunericului, ale instinctualității, ale nebuniei, mistificării și ororii.
Strigoii încep să iasă la joacă, le auzi strigătele și vaierele dacă încordezi auzul, așa cum ai făcut cu privirea.
Există, desigur, o poveste despre o familie care a fost prea puțin timp o familie, despre un tată absent și un fiu, despre o căutare și un gol, despre fugi. Despre un copil, un adolescent și apoi un bărbat care nu e cu adevărat al niciunui loc, pentru că în sângele lui zvâcnește moștenirea tatălui și cea a mamei, moștenirea a două continente și a două istorii familiale, care se simte permanent între, dar nu pentru că e diferit prin culoarea pielii sau prin părul sârmos și creț, ci pentru că în viața lui se înalță crâncenă o absență. Dar în această poveste își fac loc nenumărate alte povești. Și fiecare are în sine sâmburele ei de adevăr și de cruzime, de frumusețe și de terifiant. În fiecare pulsează prezența soarelui care e când orbitor, când întunecat și care nu lasă vieții nicio posibilitate de a fi altceva decât o permanentă rotire-zbatere între ceea ce e suportabil și teribile momente de nebunie. Soarele negru e deopotrivă o dare de seamă despre om și istorie, o sumă de povești și o carte de o înfrigurată (și îngrijorătoare) actualitate.
- Citește AICI și AICI alte două perspective asupra romanului Soarele negru ale redactorilor Alecart, eleve la Colegiul Național Iași.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Foto coperta articol: Ioana Fînaru (IONK)
