„E o după-amiază ploioasă de duminică. Știu că e duminică, deoarece am multe teme. S-au înghesuit aproape de mine și așteaptă cuminți să încep. Nu că sâmbăta ar fi mai ușor: lucrez și iar lucrez, o iau din timp, crezând că duminica mea va fi mai răbdătoare, iar temele mai puține.
Stau la birou și scriu. E povestea mea, povestea unui băiat pasionat de literatură. Și acum era vorba tot despre o temă, doar că aceasta era una specială. Cu ea nu era de glumit, trebuia să o termin, fiindcă acum scriam chiar despre mine. Această dorință de a lucra este un lucru rar. De obicei, îmi fac temele fiindcă mă obligă părinții. Acum însă, în timp ce scriam, în mine se derula filmul propriei existențe, scris cu forme, imagini și sentimente învălmășite aparent aleatoriu.
În jurul meu se aud zgomote, care nu mă lasă să savurez ceea ce percep: tata vorbește la telefon, mama tocmai a scăpat pe jos ceva, pisica mea toarce, pregătindu-se vizibil să lovească un omuleț de lego aflat pe colțul biroului. A, am uitat să vă spun că sunt un băiat tare dezordonat. Cel puțin așa afirmă cei din jurul meu. Nici sunetul ploii, amestecat printre celelalte, nu mă lasă să scriu.
Adevărul este că mie-mi place să mă joc: cu piesele de lego, fotbal, pe calculator. Nu sunt pretențios. Îmi iau jucăriile și încep să construiesc povești. Vorbesc. Îmi place mult să dau viață unor voci care nu există decât în mintea mea, iar jucăriile mă ajută. Părinții nu mă încurajează. Uneori nu înțeleg de ce. Chiar așa, de ce nu se prind că aceea este o lume în care mă pot refugia oricând?
Și am ajuns la capitolul școală. După mine, școala e cel mai lipsit de sens lucru. Deseori vorbesc și cu pisica mea despre asta. Ea e singura care mă înțelege. Prin tăcere, ea-mi confirmă ceea ce spun sau gândesc. E și normal, viața ei se desfășoară firesc și n-a trebuit să meargă nici măcar un minut la școală! Împreună, construim o lume doar a noastră. Am hărți cu această nouă lume pe toți pereții camerei mele și mi-am făcut chiar un catalog de douăzeci de file cu reguli. Unele, recunosc, nu vor fi niciodată validate științific. Par absurde. Pe prima pagină am scris lucrurile care, în lumea mea, nu sunt obligatorii: școala, temele, învățatul. Sau, mai simplu, fiindcă ultimele decurg din primul, școala. Ce-i drept, nu puteam obliga pe cineva să nu meargă la școală, poate, cine știe, mai există vreun copil care o face cu plăcere. În viață există tot felul de ciudățenii. A doua regulă de bază era că și un copil poate să-și întemeieze singur o viață. Nu trebuia să aștepți până la 18 ani. Dacă aveai chef, deveneai responsabil pentru deciziile tale de la trei ani. Totul devenea astfel posibil. E adevărat că acel univers avea și unele scăpări, dar mie îmi plăcea tocmai pentru că nu era perfect.
Micile scăpări din lumea pe care o creasem erau în stabilirea regulilor de circulație, a modului în care puteai face rost de bani pentru a cutreiera magazinele, dacă trebuia sau nu să introduc o monedă oficială, la care oamenii mari să nu aibă acces. Și dacă totul ar fi fost gratis? Eram nehotărât și în privința guvernului țării mele. Eu eram președintele copiilor și cineva ar fi rămas președintele adulților. Trebuia să fie un bărbat de treabă, simpatic și căruia să nu-i placă școala. În universul meu oamenii care învățau nu erau prea bine priviți de către ceilalți. Pe scurt, o lume pe dos. Uneori mă gândeam cu puțină teamă că la milioane de kilometri depărtare s-ar fi putut găsi o planetă unde să existe forme de viață perfectă. Sau ceea ce eu consideram a fi o viață perfectă. Singurul context în care „perfect” este un cuvânt necesar este atunci când te gândești la viață. Dacă ar exista o astfel de planetă, mă temeam că locuitorii ei s-ar putea răzbuna că le-am copiat ideea. Știu că niciun adult nu m-ar lua în serios când i-aș spune că o astfel de lume chiar e posibilă și altfel decât în imaginația unui copil.
Viața e un termen de neînțeles.”
