Când totul se unește (dar nu se uniformizează) prin Frânghia înflorită, de Radu Vancu

Pentru că eu mă gândesc acum la arta de familie ca la tortura tandră și atroce care vindecă omul de fericirile lui.

Să spun despre poemele lui Radu Vancu că m-au ținut cu răsuflarea tăiată în inspirații sfâșiate și expirații eliberate cu trudă, cu inima înjumătățită, tremurândă și așezată lângă cafeaua neatinsă de ore, plasată într-un colț strategic al mesei pentru a face loc bilețelelor vii, galbene, cu însemnări grăbite și timide despre morții dragi, ar fi parcă o lipsă prea mare de inspirație, o prea puțină implicare și nu parcă, ci sigur, o încercare nereușită de a exprima în câteva rânduri pline de afectare  modul în care a trăit un cititor, încă stângaci în simțiri,  întâlnirea cu lumea unde  (…) vii sunt cei care se întorc și bântuie morții.  Asiști, rupi, arunci, amintești, mutilezi, regreți, mulțumești, reconstruiești, creezi în poezie o poveste.

Frânghia care înflorește odată cu împăcarea

Poezia lui Vancu relevă o radiografie adâncă, uneori dură, de multe ori nedorită, visată ori involuntar creată a celui care încearcă să nu mai existe prin ceea ce era cândva. Mai mult decât o întoarcere spre trecut, volumul lui Radu Vancu este o apropiere caldă și vie de spațiul mort, o împăcare cu originile și, poate, o acceptare a ștreangului. Când pe ștreang încep să înflorească bobocii – și nu aici, ci pe ștreangul purtat în lumea de apoi, regretele se retrag, iar trauma trecutului este ușor înseninată de timp, de absență și de oameni, transformându-se, treptat, într-o înțelepciune care consolează și vindecă. Apoi, ștreangul se definește ca parte finală dintr-o frânghie și, de aceea, nu ștreangul, ci frânghia este cea care primește atributul de înflorită. Dacă ar fi interpretată din perspectiva unui viitor care se construiește pe sine din cenușa trecutului lăsat în urmă (înflorirea asociată nașterii), poezia lui Radu Vancu nu și-ar mai găsi scopul ultim. În consecință, am simțit mereu cum frânghia din poezia lui nu este așezată doar în poziția ei firească, cea din amintire, poziția verticală, ci se scurge într-o orizontală eternizată și permanentizată care nu poate și nu trebuie să fie evitată, constituindu-se sub forma unei legături tainice între trecut și prezent, între poet și străbuni, între traumă și leacul ei.

Deși o abordare stilistică nu ar fi întocmai necesară, titlul este, cu certitudine, o cristalizare a semnificației volumului. Nu este frânghia cu flori, ci frânghia înflorită (care înflorește), conturând tabloul unui proces etern a cărui importanță nu rezidă în finalitatea sa, de altfel inexistentă, ci în  intensitatea legăturii proaspăt stabilite. O frânghie înflorită implică  constatarea unui fapt recent: după mult timp, poezia, în tot cuprinsul ei, reușește să unească, rezolvând un conflict interior vechi. Fascinant în acest volum este că poezia nu dezgroapă, nu spulberă și nici nu încearcă să șteargă ori să modifice ceea ce a fost și este iremediabil.

Relația tată-fiu

Cu o sensibilitate dureroasă și înduioșătoare, sunt conturate două relații definitorii: relația viu-mort și relația fiu-tată: Fie că-i vorba de tata și de mine, fie că-i vorba de mine și Sebastian, toate poemele astea sunt bântuite de fantasma unui bărbat îndrăgostit de fiul său. Pe de o parte, se produce o dedublare a dialogului unic, însă, pe de altă parte, are loc o asumare clară a unei implicări personale totale. Poetul este deopotrivă fiu și tată. Este punctul intermediar, cel care, la fel ca frânghia, unește două polarități. În acest context, nu este nepotrivită formula tatăl tatălui. Un tată care se arată și care vorbește doar în vis (Visul ca pedeapsă pentru fericirea de a fi împreună). Visul și moartea sunt elementele-cadru care compun poemele vivante și atât de atent cizelate din Frânghia înflorită. În timp ce visul este locul întâlnirii, spațiul regăsirii care permite reedificarea, moartea este un spațiu al întâlnirilor viitoare, fiind punctul spre care trebuie să privești, dar nu și cel spre care trebuie să aspiri.

Nu doar povestea are poezia ei. Și poezia, dacă vrea, poate nutri poveste

Marcantă în acest sens este prima strofă a fiecărui poem, cea care rămâne aceeași chiar și atunci când mortul drag nu mai poate rosti nimic: Ce-ți spune unul dintre morții tăi/ cei mai dragi, cei mai iubiți dintre morți,/ când te lasă inima să-l visezi. Repetiția primei strofe, vocea de povestitor ocult a tatălui și notațiile autorului care însoțesc poemele conturează, de fapt, un ritual închinat literaturii înseși. Fără a dezarma poezia, pe care, dimpotrivă, o preaslăvește prin acest gest, Radu Vancu creează personaje-fundal, complet omogenizate, impune o voce narativă în ipostaza unui alter ego (tatăl), brodând în jurul unei atmosfere mistice a tărâmului morților. Morții lui se pierd în același cazan, uită și investesc în inimi și ele moarte, suferă la mila viilor, cerșesc repulsie, uneori iertare și colecționează amintiri și bocete, trăind într-o lume permanent inversată și inundată de non-sensuri. Licăririle poetice sunt prezente în zvâcniri bruște, puternice și tulburătoare, în accese lirice care aduc în prim-plan imagini percutante ori elemente în forma lor brută, cum ar fi carnea (vie sau putrezită), haosul creat de pop-cornul în facere ori iarba de pe mormântul gol. Tatăl își asumă în fața fiului său calitatea de reprezentant al morților. Nici nu ar fi avut cum să fie altfel. În lumea morților conturată în volumul lui Radu Vancu, cel care a trecut calea, primit cu căldură fiind, este supus unui proces irevocabil al uniformizării. Din dânsul rămân individuale doar amintirea, adesea invocată de cel mai drag mort cu nostalgia irecuperabilului, și relația cu viul său. Despre morți vii și vii morți. Tatăl mort rămâne (și poate devine cu o intensitate mai mare acum) uman. Este și devine temător. Când își dorește ca fiul să rămână viu printre vii este, poate, cea mai cutremurătoare vulnerabilitate. Este umanitate. Dincolo de sens, este literatură vibrantă.

liniște & împăcare, turnate peste oase & lemnărie/ ca parfumul de nard din vasul albastru peste pletele triste/ Și abia am înțeles// că dragostea e sfoara de rafie, dragostea/ e boțul din mâna hingherului, dragostea e vânătăile de sub ochii// plini de speranță ai copilului. Și poate că/ dragostea e numai spaima cu care-l privesc/ pe fiecare refugiat hărtănit de plăgi & speranțe,/ rugându-mă să nu fii tu.

Radu Vancu îmbină experiența personală și ficționalul (subiectiv și perfect verosimil) într-un volum în care versurile se succed cu o naturalețe seducător de firească. Atmosfera creată (sau doar înfățișată) este profund autentică, provocatoare și ispititoare. Ca și în celelalte volume semnate de autor, tensiunea nutrește farmec în permanenta sa durere. Cu o gingășie atentă și cu un ton duios, dar la fel de sever, Radu Vancu reușește să schițeze o lume trepidantă cu o deschidere largă din înăuntru spre în afară. Așadar, în câteva cuvinte, volumul este Poezie. Întâlnire. Familie. Uniune irevocabilă.

 

*Articol preluat din Suplimentul de Poezie Alecart dedicat Festivalului „Poezia e la Bistrița” (12-15 iulie 2018).

Viviana Gheorghian, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.