„HIÁT, hiaturi, s. n. 1. Întâlnire a două vocale pronunțate succesiv în silabe diferite, acestea făcând parte fie din același cuvânt, fie din cuvinte diferite. 2. Fig. Discontinuitate, pauză, întrerupere, gol. [Pr.: hi-at. – Var.: hiátus s. n.] – Din fr., lat. hiatus.” – DEX
Viziunea asupra diverselor aspecte ale realităţii, identificabilă în scurte, dar acute meditaţii, conturează pauza din fluxul gândirii, deconectarea de cotidian pentru a reveni pentru câteva clipe la trecutul parcă bătut în cuie de timp. Astfel, educaţia, iubirea, arta şi moartea – ecuaţii de cuvinte pe care fiecare le rezolvă prin propria metodă – nu pot fi înţelese ca un tot unitar, ci trebuie separate, analizate, „despărţite în silabe” pentru a putea observa asemănările şi tangenţele dintre fiinţa umană şi viaţa în sine. Cuprinzând vocalele alăturate, sentimentele ce alcătuiesc acest Hiatus, Mariana Codruţ reuşeşte să transpună cu uşurinţă diversitatea astrală a trăirilor în cuvinte percutante, încărcate cu mozaicuri din cioburi de trăiri pe care le resimte fiecare dintre noi.
Educaţia – îndreptată mereu spre adevăr, aruncă umbre asupra neştiinţei, susţinând o existenţă umană în cel mai pur sens. Educaţia este un proces în continuă evoluţie, modelând, sculptând sau fixând abstractul sub forma sa cea mai palpabilă, făcându-l astfel inteligibil, disciplinându-l („până la douăzeci de ani toţi s-au simţit datori să-mi formeze o concepţie despre lume şi viaţă”). Numai astfel putem deprinde capacitatea de a fi oameni, de a ne autocrea conştiinţa şi de a crede, deşi paradoxal, în propria existenţă iluzorie („iluzia cea de toate zilele dă-mi-o şi mie astăzi”). Fiind educaţi, ne este imposibil să ne limităm la condiţia de a fi cărămizi în zidul colectivităţii care se ridică orbeşte și devenim, clişeic spus, diferiţi. A fi diferit înseamnă a rămâne pe marginea zidului privind perplex la ignoranţa altora, înţelegând tot mai profund sutele de erori minuscule ce strălucesc invizibil ca stelele pe cerul zilei („nu sunt o tăietură precisă în carnea zilei colective, viaţa mea nu e o tăietură precisă în carnea istoriei comune”).
Moartea – prag ireversibil care, eliberând, lasă cicatrici în scoarţa lemnoasă a disperării, sculptează fără milă suflete, sparge în sute de fragmente iubirea, răspândind-o în univers. Moartea – început necunoscut, născut din pământ, în care ajung atât de multe poveşti, atât de multe tablouri în acuarelă, estompate de negura fricii, a suspansului, a aşteptării ca efectele adverse ale existenţei să dispară lent, făcând loc astfel eternităţii: noi înşine ne dăm sens („dar cu atâta putere a disperării ştiu să mă-ntorc spre cerul şi pământul din mine, încât le fac să vorbească”). Ca un ultim şi umil sacrificiu, dăruim trupul, povestea scrisă în sinapse stinse acum, precum pastelurile ce-şi scurg culorile în pământ, cedând locul pe pânza imaculată altor și altor tablouri spectaculoase ce vor fura privirile următorilor curioşi care vor ajunge parte din el („şi vin ciori, şi vrăbii umile, şi porumbei, de tabără toţi şi-mi ciugulesc din creier”).
Artistul – culegând monoton situaţii obişnuite din livada uscată a realităţii, are puterea de a le particulariza, ele devenind răspunsuri la fiecare întrebare aruncată în vântul retoricii pentru a obliga un răspuns viabil. Artistul îşi continuă arta obiectiv inutilă, voluntar neîncadrându-se standardelor, sfidând regulile doar de dragul de a privi consecințele („intră peste poet şi-n loc de mâncare şi apă îi dau câteva șuturi în fund: ca să nu creadă cumva că poate fi altfel decât comme il faut!”). Mariana Codruț a restructurat complet ansamblul şi sensul poeziei, înglobând în volum situații și personaje cât mai contrastante („călare pe motocicletă, karatistul abia întors din Italia vorbește aprins cu administratorul. şi pe avocata cu studii la distanţă, care zice că legea e făcută să fie-ncălcată, o văd pupându-se cu familia ei de la țară”). Prin diferențele sociale ce par absurde în alăturarea lor se conturează complexitatea imaginii formate din cele mai mici detalii, abia observabile la microscopul cu care încercăm să analizăm lumea. Folosind o lupă ar fi mult mai comod și orbesc.
Iubirea – sentiment profund ascuns în adâncul inimii, în fiecare capilar, în fiecare atom, ce mocneşte, aşteptând să fie redescoperită pentru a erupe şi a continua să ardă, acum sub semnul îndrăgostiţilor, distrugând cenuşa trecutului. Iubirea, dacă nu este împărtăşită, se risipeşte în vântul metalic, ignorant, rezistent la orice emoție numit timp („când mă apropii prea mult de un om, inima lui se pulverizează iar eu cad în gol”). Iubirea, menită să readucă la viaţă sămânţa de bine (inima), îngropată în pământul uscat şi neprielnic (trupul), are capacitatea de a genera realităţi concrete ale viselor ireale cândva. Găsind mediul propice dezvoltării prin reciprocitate, sămânţa ajunge să creeze, la rândul ei, flori fantastice ale căror culori şi parfumuri pot fi înţelese numai de ea („mă porţi cu evlavie în craniu ca ţăranul o sămânţă rară în lădiţa cu pământ îngrăşat”). Cei doi îndrăgostiţi aruncaţi pe bulevard, pe trotuarul pavat cu declaraţii de iubire, în cercul de ceară protector, sub felinarul ce răspândeşte miresme de romanţă; tabloul acesta prinde în sfârşit contur în suflet, nemaifiind ceva necunoscut, inabordabil sau repulsiv; iubind, expui acest tablou pe peretele pe care zac scrijelite gândurile singurătăţii. Creezi şi eşti creat, iubeşti şi eşti iubit.
Asamblând conceptele atât de familiare, simple şi clar conturate, Mariana Codruţ definește pauzele pe care, evadând din cotidian, le folosim drept pretexte pentru a privi peste zid. Educația și arta, iubirea și moartea, poezia și dogmele: toate constituie acest Hiatus, labirint în care ne place să ne pierdem pentru a ne găsi apoi pe noi înșine, evadând din viață și contemplând asupra picăturilor de culoare, de ploaie, de stele, de litere sau de memorie, care se usucă acum sub soarele dogoritor al amiezii pe malul Prutului.
*Andrei Rusu, redactor Alecart, este elev în clasa a X-a, mate-info, la Colegiul Național Iași.
