Când e înțeleasă de cei cărora le este destinată, povestea ascunsă în spatele poveștii cunoscute poate să le schimbe cursul vieții, să-i împingă să metamorfozeze o dorință neclară în faptă concretă. Îi poate vindeca de boala șovăielii, în ciuda așteptărilor unui povestitor rău intenționat.
Un om vorbește. O face ca și cum trebuie să se elibereze și, povestind, să ispășească. Vocea e expresia unei conștiințe covârșite de vinovăție și de suferință, traumatizate de oroare, făcându-se auzită dintr-o dimensiune ce pare a avea prea puțin de a face cu omenescul, navigând prin zone coșmarești, printre gânduri când haotice, când luminate de o stranie, altfel de înțelegere. Înregistrând ceea ce trupul face, construind „o explicație” pentru gesturi de barbarie care violentează legile scrise și nescrise ale umanului. Pătrunzând tot mai adânc pe tărâmul ororii, al nebuniei, atrăgându-ne ca un vertij în apa neagră a unei minți profund tulburate. În abisul în care aceasta se cufundă. Obligându-ne să privim și să înțelegem cum normalitatea e pulverizată și în locul ei se ridică la suprafață ceva ce doar seamănă cu ea. În care se oglindește hidoșenia lumii. Felul în care un om devine un altul. Capabil de orice. Felul în care mintea omenească întâlnește întunericul. Ca urmare a ruperii tuturor legăturilor din care unui om i se plămădește sufletul. Ca urmare a confruntării cu barbaria. Ca urmare a unei traume. Ca urmare a ceea ce oamenii ajung să facă altor oameni.
Poate că mintea mea se pregătea deja să spună „nu” legilor inumane care se prezintă drept umane.
Romanul lui David Diop pare o coborâre în infern. În mintea unui tânăr al cărui prieten a fost spintecat pe câmpul de luptă și care a murit în chinuri groaznice după ce și-a rugat prietenul – după ce l-a implorat de trei ori – să-i curme suferința. Iar prietenul din copilărie nu a putut să încalce legile omenești pentru cel care i-a fost mai mult decât un frate. Nu a putut înfige maceta să-i curme chinul, ci a așteptat, veghindu-i agonia, cu mâna în mâna lui, ca moartea să vină; i-a cules măruntaiele ieșite în afară și a mers cu trupul prietenului în brațe până în tranșee, sub razele lunii, în bătaia armelor inamicului. Aducându-l printre ai lor ca pe un trofeu prețios, ca pe un prunc abia născut, ca pe o comoară de preț, târându-se prin noroi și prin sânge, prin crevase săpate de obuze, printre șobolani ieșiți să se înfrupte cu carne de om. Devenind în ochii camarazilor un erou. Dar neputând să se ierte. Nu pentru că el a rămas în viață, iar cel care i-a fost mai mult decât un frate nu. Ci fiindcă a fost inuman în timp ce credea că ceea ce face e profund uman. Fiindcă nu de legile omenești ale datoriei, ale prieteniei, ale iubirii ar fi trebuit să asculte. Ar fi trebuit să-și asculte inima. Însă glasul și gândul nou se nasc după. Ah, Mademba Diop! Abia când te-ai stins am început cu adevărat să gândesc. Abia la moartea ta, în amurg, am știut, am înțeles că nu voi mai asculta vocea datoriei, vocea care ordonă, vocea care impune calea. Dar era prea târziu. Sunt primii pași pe tărâmul celălalt pe care Alfa Ndiaye, cel care vorbește, îi face. Din acest moment, vom urmări această voce și acești pași, vom pătrunde prin cotloane întunecoase în care își face loc o nouă „ordine” și ne vom strecura noi înșine pe nisipurile mișcătoare ale unei minți care își construiește o carcasă în spatele căreia caută, sub masca normalității, mereu „în mișcare”, să facă inteligibil, tolerabil, ce a văzut, ce a înfăptuit, să (se) justifice (deși nu asta îi este intenția). Toți cei cărora aș fi putut să le spun gândurile mele secrete, toți frații mei de arme care se vor fi întors desfigurați, schilodiți, spintecați, încât lui Dumnezeu îi va fi rușine să-i vadă venind în Raiul lui, iar Diavolul se va bucura să-i primească în Iadul lui, n-au știut cine sunt eu cu adevărat. Supraviețuitorii nu vor ști nimic, bătrânul meu tată nu va ști nimic, iar mama, dacă mai este pe lume, nu va ghici. Greutatea rușinii nu se va adăuga la aceea a morții mele. Nu-și vor închipui ce am gândit, ce am făcut, până unde m-a dus războiul.
Astfel încât, ca să te orientezi în viață, ca să nu pierzi drumul, trebuie să asculți vocea datoriei. Să gândești prea mult singur înseamnă să trădezi.
E cutremurătoarea calea aceasta în care normalitatea și nebunia își schimbă fețele, calea prin care insuportabilul caută să devină suportabil, cea prin care întâmplarea nefastă și cruzimea războiului sunt puse în umbră de vinovății ce devin dintr-odată monstruoase, deși nu au o realitate palpabilă decât în mintea tulburată a lui Alfa. „Așteaptă puțin”, probabil că-mi șoptea mintea mea, „îndată vei înțelege că tu ai fost inamicul cu ochi albaștri al lui Mademba Diop. L-ai ucis cu cuvintele tale, l-ai spintecat cu cuvintele tale, i-ai devorat interiorul trupului cu cuvintele tale.” Felul în care va acționa pare a-și avea rădăcinile în curajul și indiferența față de viață ale unui tânăr ce și-a pierdut prietenul. Sălbăticia e dorită, așteptată, comandată de superiorii toubab (albi). O formă de eroism. Cu pușca în mâna stângă și cu maceta în dreapta, Alfa Ndiaye ignoră semnalul de întoarcere în tranșee și, când revine, o face cu prada de război sălbatică: pușca unui inamic și mâna care o ținuse, mâna care o strânsese, mâna care o curățase, mâna care o unsese, mâna care o încărcase, o descărcase și o reîncărcase. Șapte mâini ce fac din Alfa Ndiaye un erou, apoi un ciudat acceptat de camarazi, un nebun de care încep să se ferească, iar la sfârșit un soldat vrăjitor – un dëmm, un mâncător de suflete omenești. O ființă care le trezește tuturor, inamici și camarazi, groaza. Am devenit tabu ca un totem. O ființă monstruoasă de care trebuie să scape. Pe care comandantul toubab o va trimite într-o permisie excepțională de o lună întreagă în spatele frontului. Acolo unde un alt toubab trebuie să-i spele mintea de murdăriile războiului. Să o elibereze. Sunt mâini de care Alfa nu vrea să se despartă. Pe care le ascunde de ochii tuturor. Mâini care au fost tăiate cu maceta după ce inamicii cu ochi albaștri (cu ochi ca cei pe care îi avea cel ce-i rănise de moarte prietenul mai drag decât un frate) sunt doborâți și dezbrăcați (Privind în ochii albaștri ai inamicului, văd adesea spaima bruscă de moarte, de sălbăticie, de viol, de antropofagie. Văd în ochii lui ce i s-a spus despre mine și ce a crezut fără să mă fi întâlnit înainte). Apoi maceta este înfiptă în abdomen și Alfa Ndiaye are răbdare să vadă cum i se scurge celuilalt viața. Și nu așteaptă să fie rugat de trei ori înainte de a-l ucide. Doar de două ori. E suficient. Iar o dată, o singură dată, mâna a lovit după cea dintâi rugăminte. Mă gândesc că de data asta voi fi uman. Ceea ce n-am făcut pentru prietenul meu voi face pentru inamicul meu. Din omenie. Sunt mâini care îl vor urma și după ce va fi îndepărtat de pe front, ascunse în valiza pecetluită cu un totem ce stârnește groaza tuturor. Îngropate apoi (Dar m-am gândit că le datorez o înmormântare sub clar de lună chinuiților de pe pământul nimănui. Îi omorâsem cu complicitatea lunii. Luna se ascunsese ca să mă ferească de ochii lor. Muriseră în bezna de pe pământul nimănui. Meritau puțină lumină) înainte de a fi desenate. În al treilea și ultimul desen. După cel cu chipul mamei pierdute când Alfa avea nouă ani, după portretul lui Mademba cu ochii luminați de râs a urmat desenul cu cele șapte mâini care au vorbit, au mărturisit totul judecătorilor mei. Pe adevărul lui Dumnezeu, știu, am înțeles că desenul meu mă denunțase. După ce le-a văzut, doctorul François nu mi-a mai zâmbit ca înainte. Dar nici nu a reușit să împiedice ceea ce i s-a întâmplat fiicei lui. Ca urmare a convingerii lui Alfa Ndiaye că aceasta îl dorește. Că ochii ei spun același lucru ca cei ai lui Fary Thiam, tânăra care a ignorat tabuurile și onoarea familiei dăruindu-i-se înainte ca Alfa să plece în război. Pentru că nimeni nu i-a spus vreodată lui Alfa Ndiaye că ochii toubab-ilor vorbesc altfel decât ochii celor din neamul lui. Pentru că el nu era învățat ca prietenul lui Mademba, ci doar un tânăr puternic și frumos, o adevărată forță a naturii. Pentru că nimeni nu-i spusese că există acte inumane, deși par profund umane, așa cum există legi umane ce sunt profund inumane.
N-ar fi trebuit să te las să suferi ca un bătrân leu solitar, devorat de viu de hiene, cu interiorul la exterior.
Romanul lui David Diop e un lung lamento prin care un om își construiește o platoșă sau o plasă de siguranță la moartea prietenului drag – prietenul care l-a salvat de la singurătate, prietenul a cărui familie a devenit familia lui, a cărui mamă a făcut suportabilă dispariția propriei mame, prietenul pe care l-a urmat peste tot, prietenul pentru care s-a înrolat în război fiindcă acesta voia să vadă lumea. Prietenul despre care ajunge să creadă că a murit din vina lui. Din cauza cuvintelor, a forței lui față cu slăbiciunea trupească a celuilalt, a zeflemelelor care îi legau pentru că asta era ordinea lumii din care veneau, dovada supremă a apropierii dintre ei. Prietenul pe care nu îl jelește, dar cu care vorbește vorbindu-și sieși, în fraze ce par a recupera suferința lui Ghilgameș la moartea lui Enkidu, în cadențe tulburătoare din care răzbate disperarea celui puternic devenit pe neașteptate nevolnic în absența celuilalt, a celui părăsit, a celui ce se confruntă cu întreaga absurditate a morții, dar mai ales a vieții, cu revolta împotriva cruzimii monstruoase în care au ajuns să fie prinși. E, în egală măsură, o coborâre în tenebre și o recuperare a modului în care sufletul și mintea unui om ajung să înțeleagă diferit lumea, dar și o recuperarea – din câteva linii de o mare frumusețe și de o extraordinară simplitate – a existenței triburilor din Vestul Africii.
Franța căpitanului are nevoie de sălbăticia noastră și, cum suntem supuși, eu și ceilalți, jucăm rolul sălbaticilor. Tăiem în carnea dușmanului, mutilăm, decapităm, eviscerăm.
E în acest roman o dublă realitate recuperată cu o la fel de mare acuitate: cea interioară și cea a războiului. Aici a Primului Război Mondial. A oamenilor din fostele colonii (în acest caz franceze) care au luptat pe frontul din Europa. A celor numiți peiorativ ciocolatiii/ciocolatele Africii Negre, a celor asupra cărora se proiectează imaginea unor sălbatici, meniți să înspăimânte dușmanul cu pielea lor închisă la culoare, cu dinții albi și sunetele guturale scoase când ies din tranșee, a celor a căror viață nu valorează nimic. Căpitanul le-a zis că inamicii se tem de negrii sălbatici, de canibali, de zuluși și ei au râs. Se bucură că inamicii din fața lor se tem de ei. Se bucură să uite de propria frică. […] Căpitanul le-a spus că sunt mari războinici, așa că le place să moară cântând și rivalizează între ei în nebunie. Ei sunt cei despre care comandanții toubab-i nu știu nimic, cărora nu le cunosc felul de a trăi și de a fi, obiceiurile, credințele, tabu-urile. Ei sunt cei care trebuie să se supună regulilor unei țări ce nu e a lor. Căreia nu-i vorbesc limba, care îi disprețuiește. Care le-a vândut un vis ce s-a terminat cu ei ucigând și lăsându-se uciși. În ceva ce doar pare a fi realitate, dar unde inumanul e normalitate. Unde, dacă refuzi să devii carne de tun pentru dușman, ești un om omorât de către ai tăi: Apoi, ce ne-a pus căpitanul să facem a fost foarte, foarte urât. Pe adevărul lui Dumnezeu, n-am fi crezut niciodată că ne vom trata camarazii ca pe inamicii din față. Căpitanul a spus să-i ținem în bătaia puștii și să tragem dacă nu-i execută ordinul. Șapte soldați care au refuzat să mai lupte. Apoi, decizia: a ieși din tranșee și a fi masacrați de inamic, primind postum crucea de război, pensie pentru părinți, pensie pentru soție, pensie pentru copii, totul sub ochii camarazilor) sau a fi uciși de aceștia. O ploaie de creieri, urlete de groază, pașii împleticiți ai celor care au preferat ca moartea să vină de la dușman, acel Fie-vă milă! Milă!… Băieți… băieți… milă… al lui Albert, acest camarad trădător pe care puștile lor, mâinile lor, ei înșiși l-au ucis. Sub privirea impasibilă a comandantului.
Romanul lui David Diop (tradus de Irinel Antoniu) este în primul rând o denunțare a colonialismului, a barbariei, a laturii inumane a războiului. A omului devenit inuman. A nebuniei dezlănțuite peste lume, dar și a nebuniei (nu mai puțin monstruoase) ca refugiu în fața celeilalte nebunii. De unde sfâșietoarea înțelegere a cititorului față de acțiunile lui Alfa Ndiaye. De unde groaza resimțită față de acțiunile lui Alfa Ndiaye. Și iată îndeplinite condițiile tragediei – așa cum le identificase Aristotel. Omul și tragedia de a fi (doar) om. Un biet om.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Foto copertă articol: Petronela Dumitriu
