Frații Karamazov: Fericirea umană în fața scaunului de judecată

Aproape de finalul vieții, Dostoievski, folosindu-se de pretextul ultimului său mare roman, antrenează direcțiile filosofice și existențiale specifice creației lui într-un proces „justițiar” de mare amploare: prin Frații Karamazov, în anticamere și (mai mult sau mai puțin alegorice) săli de judecată, autorul aduce înaintea juraților trei mari moduri de situare în existență, împletite într-un roman de sinteză a imaginarului dostoievskian: senzualismul, intelectul și credința.

Ramificații ale sufletului rusesc

În centrul lumii construite de Dostoievski se află „clanul” Karamazovilor, iar în substrat însuși sufletul rusesc. La rădăcina acestui arbore familial este așezat senzualistul impulsiv și sentimental: Feodor Pavlovici – Karamazov tatăl. Inițial un tânăr cu potențial, el se dezice de moralitate în căutarea plăcerii și a fericirii imediate, iar desfrâul îl conduce către o maturitate nestatornică și o imagine de „măscărici” în fața obștii. Portretele fiilor săi, Dmitri, Ivan și Aleoșa, împărtășind copilăria marcată de neglijența tatălui și de anumite lipsuri, completează în primul volum galeria dostoievskiană. În timp ce Mitea pare să preia atitudinea hedonistă a tatălui, Ivan se formează ca un „om de cultură”, având o viziune raționalistă asupra existenței. Spre deosebire de frații săi, devenirea lui Aleoșa, mezinul dintr-o a doua căsnicie, este influențată de amintirea mamei, inseparabilă de cea a credinței și religiozității.

Prevalentă în Frații Karamazov, problema liberului arbitru poate fi intuită încă din ramificațiile acestui arbore genealogic, întrucât fiecare personaj devine metafora unui mijloc de a căuta „adevărul” sau așa-zisa „fericire” în existență. Dacă, însă, Feodor Pavlovici apare ca un destin închis, construit sub semnul ideii că fiecare alegere anulează o alta, reduce posibilitățile și, în definitiv, limitează persoana, prin intermediul celor trei fii este analizată reversibilitatea alegerilor și sunt monografiate dubiul și îndoiala. În acest sens, folosindu-se de acuratețea și finețea specifice psihologiei dostoievskiene, naratorul îi antrenează pe Mitea, Ivan și pe Aleoșa într-o transformare  a cărei finalitate e însuși verdictul asupra fericirii umane.

Acolo unde mintea vede numai rușine, inima descoperă frumosul. Aici se dă lupta dintre diavol și dumnezeu, iar câmpul de luptă este însuși sufletul omului.

Caracterul monumental din saga karamazoviană este întreținut de un conflict exterior a cărui amploare rezidă întocmai în natura pasională a forțelor pe care le antrenează: Feodor Pavlovici și Dmitri, senzualiștii impulsivi care se lasă conduși de instinctualitatea primară, sunt capetele principalei linii de tensiune. Substratul paternității eșuate este conjugat de problema materială – averea cuvenită lui Mitea, pe care tatăl o păstrează – și de cea sentimentală – iubirea Grușenkăi, una dintre frumusețile orașului, cu reputație de demimondenă. Orgoliul și temperamentul aprins care alimentează conflictul vor sta și la baza intrigii celui de-al doilea volum: paricidul. Între cele două extreme ale conflictului se deschide haosul unei lumi brutale și abrutizante, așezată sub semnul geloziei, urii și impulsului distructiv, însă acestui plan al decăderii fără cale de întoarcere i se opune dimensiunea senină a iubirii creștine, în aparență străină de Dmitri și Feodor Pavlovici.

Prima judecată

Mi se pare necesar a aduce în vedere aici una dintre scenele cele mai încărcate spiritual ale romanului: întâlnirea familiei Karamazov cu părintele Zosima, mentorul lui Aleoșa și starețul mânăstirii. Prin mijlocirea mezinului, Feodor și Mitea urmează să fie aduși în fața părintelui Zosima, în încercarea de a soluționa conflictul cu privire la avere. Scena devine, de fapt, un pretext prin care naratorul anticipează intriga filosofică a romanului. Chilia starețului ia forma unei anticamere în care este judecată întocmai natura „Adevărului”, aducându-i laolaltă pe reprezentanții celor trei mari căi existențiale: Feodor și Dmitri – senzualiștii, Piotr Alexandrovici și Ivan – raționaliștii, părintele Zosima, în umbra căruia stă și Aleoșa – purtătorii iubirii creștine. Episodul se desfășoară lent, cu multiple întreruperi prilejuite de ieșirea părintelui Zosima din chilie pentru a vorbi cu credincioșii: sunt intercalate povești ale țăranilor și orășenilor aflați în căutarea alinării, cărora starețul le răspunde cu blândețe și povețe mângâietoare. În termeni largi, cititorul este „tras de mânecă” și i se amintește insistent că pasionalității brutale care i-a antrenat în desfrâu pe cei doi Karamazov i se opune o dogmă a iubirii necondiționate, revitalizante și împăciuitoare.

„Procesul” din interiorul chiliei dobândește, în schimb, prin contrast, o dimensiune caricaturală: Feodor Pavlovici, pradă delirului verbal, dă curs unei expuneri când batjocoritoare, când smerite, în timp ce Piotr, spre satisfacția lui Ivan, își prezintă în mod acuzator îndoielile cu privire la Dumnezeu și religie. Impresia care rămâne este aceea a unei repetiții pentru scena finală a Judecății din volumul al doilea, cu deosebirea că aici părintele Zosima, substitutul „judecătorului”, trădează așteptările tuturor neoferind alt verdict în afară de tăcere și dojană blândă.

Liberul arbitru

 Aș îndrăzni să afirm că, în ciuda unui conflict exterior de o asemenea amploare, romanul dostoievskian se desfășoară, în cea mai mare parte, în plan interior, într-un substrat profund spiritual și psihologic. Sufletul rusesc impregnat de credință se confruntă aici cu rațiunea omului modern, aflat în căutarea răspunsurilor tangibile, raționale, așteptând luminarea prin cunoaștere; cel care crede este îndemnat să cerceteze, iar cel care cercetează își alină dezamăgirile prin promisiunea științei. Dacă în Crimă și pedeapsă cinismul raționalist și credința sunt chemările contradictorii ale aceluiași suflet tulburat, în Frații Karamazov ele sunt întruchipate alegoric de Aleoșa și Ivan.

Scena cinei pe care o împart cei doi la restaurant  este un alt moment central al filosofiei romanului: de o parte a mesei, seninătatea și calmul lui Aleoșa, iar de cealaltă, intelectul trepidant, tulburat de întrebări, al lui Ivan. Povestea alegorică a lui Ivan, Marele Inchizitor, concentrează dilema filosofică a omului modern și problematizează ideea liberului arbitru. A doua venire a lui Iisus este imaginată în Spania inchiziției, când puterea Bisericii atinsese apogeul. Este accentuată ideea că în vreme ce diavolul le oferă oamenilor fericirea și bunăstarea, Iisus impune un model al căinței, prin care îndeamnă umanitatea la nefericire în numele unor idealuri intangibile. Este ridicată problema libertății ca termen necesar fericirii, întrucât diavolul, deși îi ține pe oameni legați, le îngăduie plăcerea și împlinirea, iar Iisus le oferă libertatea de a-și alege calea, fapt care conduce la rătăcire și suferințe. În acest context, deci, intelectualul reclamă liberul arbitru ca sursă a neliniștii, în fața lui Aleoșa, garant al fericirii pure pe care cei puternici reușesc să o găsească în căință.

Interesant este felul în care acest moment anticipează transformările lăuntrice ale celor doi frați sub semnul îndoielii. Pentru Aleoșa, moartea starețului Zosima și putrezirea trupului acestuia devin pretextul unui moment de dubiu și rătăcire, sub presiunea obștii care condamnă ne-sfințenia părintelui, iar pentru Ivan, însăși seninătatea mezinului devine germenele îndoielii față de ne-credință.

Smerdeakov

 Un personaj-cheie în volumul al doilea este Smerdeakov, întrucât la el se rezumă intriga uciderii lui Feodor Pavlovici. Apropiat de Ivan și prezentat ca posibil copil din flori renegat de către Karamazov-tatăl, Smerdeakov trece dincolo de raționalismul omului modern și îmbrățișează cinismul. Într-o oarecare măsură, el amintește de alți doi mari protagoniști dostoievskieni: Raskolnikov și prințul Mîșkin. Deși dezvăluie aceeași atitudine cinică, fiind singurul personaj al romanului capabil cu adevărat de crimă, se diferențiază de Raskolnikov prin absența remușcării și a conflictului interior. Iar spre deosebire de Mîșkin, a cărui condiție de bolnav, de epileptic, se armonizează cu imaginea omului naiv, blând și fragil, la Smerdeakov inocența și naivitatea sunt doar aparențe sau, mai bine-zis, preconcepții ale „obștii”. Inteligent și hotărât, cu un suflet statornic și netulburat de îndoieli, dar subestimat de ceilalți și rămas într-un con de umbră, prin Smerdeakov se împlinește destinul de ucigaș care eșuează la Raskolnikov.

După finalizarea romanului, am început să îl consider unul dintre cele mai fascinante portrete din Frații Karamazov, întrucât, alături de Aleoșa și de părintele Zosima, pare a fi singurul care înțelege și interiorizează puterea liberului arbitru: dacă la Aleoșa și Zosima acesta înseamnă asumarea smerită a căinței și a căii iubirii creștinești necondiționate, la Smerdeakov înseamnă asumarea în fața sinelui (a se puncta că nu și în fața obștii!) a actului de a ucide. El devine, deci, criminalul perfect. Momentul care confirmă acest lucru este sinuciderea lui, completată de biletul de „adio”, care devine simbolul „laturii întunecate” a libertății de a alege.

Biletul lui Smerdeakov – „m-am sinucis pentru că aceasta a fost alegerea mea și nimeni nu m-a obligat să fac asta” – ia forma unui manifest filosofic al romanului. Prin contrast cu cele două extreme care își asumă liberul arbitru – cinismul și credința – obștea, turma rătăcită între cele trei căi propuse, orbecăie fără a înțelege sensul existenței. În scena finală a procesului lui Mitea, atât acuzarea cât și apărarea încearcă să demonstreze că sinuciderea lui Smerdeakov dovedește vina lui Mitea, respectiv nevinovăția acestuia și vina servitorului, într-o expresie a haosului și a imposibilității celor slabi de a înțelege psihologia celor puternici.

Smerdeakov, acest Raskolnikov reușit, are curajul de a făptui așa cum conștiința nu îi permite mentorului său, Ivan, are viclenia și inteligența necesare pentru a-și acoperi crima, are cinismul celui care a suferit și lipsa de recunoștință față de bunătatea celor din jur pe care Dmitri, cel găsit vinovat, nu o are.

A doua judecată

 Judecata lui Mitea, una dintre cele mai dense secvențe ale romanului, conturează imaginea paroxistică a nesiguranței și a îndoielii, sub semnul căreia destinele fraților Karamazov sunt reconfigurate. Pentru senzualistul Dmitri, experiența crimei și a acuzării reprezintă un moment al intelectualizării instinctului, al distanțării de impuls și al reorientării forței vitale înspre un germene al spiritualității și credinței latent pe întreg parcursul romanului. Generozitatea și căldura lui, capacitatea de a iubi, manifestate până atunci doar prin desfrâu și gelozie, iau acum forma smereniei și a iertării. Ivan, însă, deziluzionat și dezamăgit de căutările sale raționaliste, se adâncește în îndoială și e cuprins de nebunie. Ca și în cazul liberului arbitru, Dostoievski dezvăluie aici atât latura promițătoare, cât și pe cea compromisă a intelectualității: atât scepticismul, cât și nebunia. Spre deosebire de Mitea, care încetează să mai caute fericirea cu trupul, în favoarea căutării cu sufletul, pe Ivan, care eșuează în căutarea fericirii cu mintea, îl așteaptă nebunia – forma ultimă a rătăcirii.

Rămâne, totuși, întrebarea: dacă pentru hedonist există o salvare de la întunericul orbecăirii, nu există, oare, una și pentru raționalist?

 Feminitatea în Frații Karamzov

 Există și o altă problematică ce nu poate fi trecută cu vederea în romanul dostoievskian: natura personajului feminin sau, mai exact, forma pe care o dobândește feminitatea în Frații Karamazov. Doar în aparență așezate în umbra protagoniștilor karamazovieni, femeile pe care le portretizează Dostoievski sunt personalități puternice, care, aș îndrăzni să afirm, declanșează, alimentează și soluționează intrigile romanului. Atât destinul lui Mitea, cât și cel al lui Ivan sunt strâns legate de Grușenka și de Katerina Ivanovna. Scena procesului dezvăluie amploarea pe care o dobândește conflictul dintre cele două femei: antrenându-și laturile senzualiste, ele se lasă prinse într-o competiție a orgoliilor, a cărei miză este iubirea lui Dmitri; dacă mărturia emoționantă a Grușenkăi ar fi putu să îl salveze pe Mitea de la condamnare, cea a Katerinei, izvorâtă din gelozie, îl incriminează irevocabil.

Interesantă este turnura pe care destinul celor două femei o ia în ultimele capitole ale romanului: în timp ce Grușenka se detașează de senzualism, conștientizând frumusețea și măreția idealului iubirii și alegând, în definitiv, drumul dragostei creștine, Katerina Ivanovna, oscilând până atunci între senzualism (Mitea) și intelect (Ivan), îl condamnă pe Mitea, pentru ca mai apoi să se căiască și să îl aleagă pe cel din urmă.

Rămâne, totuși, sentimentul că la Dostoievski singurele alternative ale hedonistului sunt fie moartea (Feodor Pavlovici), fie căința (Dmitri, Grușenka) și revelația (Katerina Ivanovna). O scenă cu un profund substrat spiritual care concentrează această idee este ultima vizită a Katerinei Ivanovna la Dmitri: iertarea reciprocă încununează transformarea lăuntrică a celor doi, care își declară iubirea – iubire ce depășește, însă, limitele afectivității, fiind mai curând o promisiune a căinței și a credinței. Spre deosebire de ei, care par să fi cunoscut o nouă formă a dragostei creștine, Grușenka îi promite Katerinei iertarea doar dacă îl va ajuta pe Mitea să evadeze – expresie a reminiscențelor „senzualiste”, care o împiedică să se căiască în fața rivalei sale.

 Judecata de Apoi: Oamenii au fost făcuți ca să fie fericiți și numai acela care se simte pe deplin fericit este într-adevăr vrednic să-și spună: am îndeplinit porunca domnului pe acest pământ.

Acestui tablou aproape poematic al iertării pe care Dostoievski îl conturează la finalul romanului i se alătură imaginea apoteotică a împlinirii pe care numai dragostea creștină reușește să o aducă personajelor: Aleoșa, înconjurat de copii la înmormântarea micului Iliușka, își asumă rolul de călăuză și mentor, asemenea părintelui Zosima. Astfel, el așază la finalul acestui sinuos periplu al instinctualității și orgoliilor, al îndoielii și al rătăcirii, o odă pentru bunătatea, apropierea și iubirea dintre oameni, prin care autorul însuși cântă cea mai pură formă a fericirii.

 

*Andrada Strugaru, colaboratoare Alecart, este studentă la Facultatea de Drept, UAIC.

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!