Printre state, ideologii și oameni: Frontiera, de Kapka Kassabova

Agonia: din grecescul agon, concurs. Originea agoniei, a zbuciumului, este competiția, încleștarea. Să te zbuciumi înseamnă să te măsori cu alții, o sarcină sisifică. Poate că agonia este chiar definiția faptului de a exista pe lume și de-a juca după regulile ei.

Pe un continent în care frontierele au lăsat de-a lungul timpului răni adânci, generând și astăzi conflicte, pe un continent în care au dispărut mereu frontiere și au apărut altele noi – iar rolul lor nu mai e doar acela de a delimita un stat național de altul – a vorbi despre ele e un act de curaj și de onestitate. Mai cu seamă dacă avem în vedere zona Balcanilor, cu istoria ei atât de sângeroasă, cu natura atât de variată și de sălbatică. Balcanii, cu conglomeratul lor multietnic, multilingvistic și religios, cu legende întunecate, cu mituri ce se pierd în negura timpului, cu credințe arhaice supraviețuind în cele mai neașteptate forme, cu ospitalitatea atât de specifică, dar mai ales, cu o tulburătoare istorie a vecinătăților – a apropierilor, a traiului împreună urmat de izbucniri de o cruzime de nedescris între state, comunități, oameni.

Istoria o scriu cei victorioși, așa se spune, dar mie mi se pare că, mai presus de oricine, istoria o scriu cei care n-au fost de față, ceea ce s-ar putea să fie același lucru.

Kapka Kassabova se oprește în volumul său – jurnal de călătorie și recuperare a unor povești, consemnare a întâlnirii cu oameni din locuri diferite și înregistrare a urmelor (cu traumele și adevărurile lor abia ghicite după ce au fost trăite și apoi bine pitite undeva departe în suflet sau în amintire pentru a nu tulbura rotirea unui prezent suportabil) din zona de frontieră ce desparte trei state: Bulgaria, Grecia și Turcia și cartografiază viața celor ce trăiesc astăzi de o parte și de alta a ei, pe un teritoriu de câteva sute de km., pe care oamenii au locuit neîntrerupt și neîntrerupt au suportat vicisitudinile istoriei, încercând să supraviețuiască. Deși nu întotdeauna le-a reușit. Deși nu întotdeauna le-a fost ușor. Deși încă există cicatrici nevindecate și privirile unora se îndreaptă constant de cealaltă parte a graniței, acolo unde odată a fost căminul bunicilor sau al străbunicilor lor, acolo unde s-a scris o poveste pe care continuă să o simtă ca făcând parte din ei. Indiferent de ce parte a frontierei s-au aflat, oamenii de aici au văzut sau au auzit cum istoria a trecut prin curțile lor. Uneori și prin viețile lor, purtându-i cu ea sau făcând din ei martori ai unor întâmplări cumplite. Dar și ai unor gesturi de o extraordinară omenie: Am început cu Marea Neagră, de la marginea enigmaticului lanț muntos Strandja, unde se întâlnesc curentele mediteraneean și balcanic; am coborât spre vest pe câmpiile frontaliere ale Traciei, care sunt traversate de coridoare ale comerțului ilicit; am traversat trecătorile din Munții Rodopi, unde fiecare pisc e legendă și fiecare sat e altceva decât pare a fi; și am încheiat în oglindă cu începuturile – Strandja și Marea Neagră. Plecată ea însăși cu familia, deci trecând frontiera în momentul în care granița dintre Est, țările fost comuniste, și Vest a devenit permeabilă, la vârsta adolescenței, petrecând o perioadă în Noua Zeelandă și apoi revenind în Europa pentru a se stabili în Scoția – un ținut al diversității și al libertății, chiar dacă și aici pare a se instaura treptat o graniță între ceea ce a fost și pustietățile profitului subvenționat – Kassabova se reîntoarce după 25 de ani în Bulgaria, urmând simbolic un drum pe care mulți înaintea ei l-au făcut, chiar dacă în alte condiții.

Receptam vibrațiile întâmplărilor cu care era încărcat muntele. Nu erau naturale, erau vibrații ale frontierei, vibrații ale unei păduri care avea însemnate pe scoarțele sale inițialele celor care în secolul al XX-lea erau tineri și disperați. Venisem aici pentru poveștile lor, dar eram oare la înălțimea misiunii?

Nu e o călătorie spre locurile copilăriei, nu e o căutare a unei Bulgarii acum diferite de cea păstrată în amintire, ci o descoperire a unui ținut interzis (o adevărată terra incognita după instaurarea Cortinei de Fier), militarizat timp de jumătate de secol, a unui ținut care și-a păstrat mult timp sălbăticia, de o extraordinară bogăție a florei și a faunei, lăsând din când în când să-i fie descoperite comori din vremea tracilor; un ținut acum sărăcit, cu sate aproape depopulate, cu credințe ancestrale ce încă supraviețuiesc și cu istorii de viață doar aparent banale. Timp de doi ani Kassabova călătorește de-a lungul acestei frontiere – în partea bulgărească, în satele și în orașele din Grecia și Turcia aflate de cealaltă parte a graniței acum îmblânzite, de o parte și de alta descoperind oameni și tot felul de istorisiri pe care le adună la un loc – mărgele colorate, purtând amprenta timpului, a istoriei, a oamenilor, o broderie narativă a existenței unui ținut uneori pitorească, cel mai adesea încărcată de tristețe, de vinovăție, de dorința de a supraviețui a celor care-l locuiesc (și care par posedați de un adevărat spirit al locului, de o energie stranie, un mod de a fi doar al lor).

Pe când Imperiul Otoman se dezmembra încet și Războaiele Balcanice smulgeau oamenii de pe pământurile lor, femeile erau forțate să treacă această graniță sub amenințarea morții. Apoi, timp de o jumătate de secol, le-a fost interzis să o treacă sub amenințarea morții. De aceea era importantă venirea aici, atât de aproape de frontieră în spațiu, și totuși atât de departe în timp.

Fără a avea explicit această intenție, din volumul Kapkăi Kassabova se desprinde o istorie a Balcanilor care începe cu tracii, face un salt peste timp la jumătatea de mileniu influențată de otomani, are drept linie roșie frontiera dintre Est și Vest din perioada Războiului Rece (când multor est-germani, dar și bulgari, polonezi, cehi li se părea că libertatea poate fi mai ușor atinsă trecând granița prin pădurea din zona muntoasă Strandja fără a bănui existența gardurilor de sârmă ghimpată, a militarilor atent antrenați, a câinilor, a viperelor, pericolul de a se rătăci, de a fi abandonați de călăuze – atâtea vieți pierdute sau definitiv mutilate despre care localnicii vorbesc uneori pe șoptite, alteori cu o anumită vinovăție, de cele mai multe ori cu amărăciune) și celălalt moment, destrămarea imperiului otoman și războaiele balcanice, tratatul de la Lausanne și stabilirea unor noi frontiere, dislocările bulgarilor și ale grecilor din Turcia, dar și ale bulgarilor islamizați cu secole în urmă și ale grecilor care locuiau în Bulgaria, o situație aparte fiind cea a pomacilor din Munții Rodopi, musulmani indigeni din Balcani care, dacă nu au vrut să treacă la creștinism și să-și schimbe numele, în anii `60 au fost siliți să-și părăsească gospodăriile și să plece, foarte puțini întorcându-se după o generație sau două în satele lor din munți.

Gesturile mărunte ca acestea sunt cele care compun istoria omenirii – istoria tuturor komșuluk, felul cum ea funcționează, cum dă greș, cum se vindecă. (komșuluk – spiritul bunei vecinătăți, faptul de a trăi în pace unii alături de ceilalți. De la cuvântul turcesc komșu, care înseamnă vecin.)

Poveștile acestor oameni se spun în momente de apropiere și de comuniune, bând ceai sau cafea, la o ciorbă de miel în cadrul unei ceremonii kurban, într-o oprire de câteva ceasuri în curtea unei case, într-o călătorie de câteva zile, prin întâmplări care o poartă pe Kassabova printre bătrâni, femei singure, familii, prin sate, orașe, pe drumuri de munte și prin locuri sălbatice, pe lângă situri arheologice ce ascund legende teribile, mănăstiri izolate, ape ce izvorăsc neașteptat din stânci și sunt legate de o poveste, poduri ridicate de otomani sau de localnici – oriunde există ceva de văzut, dar mai ales oameni care cunosc viața din imediata apropiere a frontierei. Care de câțiva ani poartă de-a lungul ei un alt exod, alte drame, despărțind Asia de Europa, obstacol în fața disperării kurzilor irakieni și a sirienilor în speranța de a avea șansa la o altfel de viață – și de multe ori, la viață. Printre altfel de garduri de sârmă, dar la fel de periculoase și de distrugătoare de familii și de orizont. Călătoriile ei se fac și se desfac printr-o geografie care cunoaște alte legi decât cele ale statelor naționale, în care urmele drumurilor romane de odinioară, ale călătorilor de pretutindeni care legau Orientul de Europa încă se văd, dar o geografie din ce în ce mai mutilată de intervențiile omului – cu dealuri purtând hăuri din care se extrag minereuri și cărbune, cu păduri defrișate, râuri cu albia secată și cursul schimbat, cu pensiuni și hoteluri răsărite în zone până atunci aproape virgine, cu șosele asfixiate de praful ridicat de camioane. Cu contrabandiști, vânători de comori, dezvoltatori. O lume nouă în care locuitorii din zona frontierei învață să supraviețuiască. Mulți, în sate izolate, în care viața are alte ritmuri și oamenii sunt din ce în ce mai bătrâni, mai puțini. În călătoria aceasta Kapka Kassabova descoperă ritualuri vechi legate de puterea soarelui și a pământului, de adorarea focului, ceremonii în care nestinarii calcă pe tăciuni aprinși într-o chemare care pare mai presus de voința lor, în care icoanele sunt purtate în poală și îmbrăcate în dantelă și țesături roșii pentru a fi spălate în apa izvoarelor, dragoni de foc pot fi văzuți în anumite nopți pe cer deasupra apelor sau a peșterilor, răul se înlătură lăsând o fâșie de îmbrăcăminte într-un copac anume de lângă agisme – izvoare sfinte, cu puteri tămăduitoare, deochiul încă poate lovi pe oricine, iar pământul degajă o energie puternică fiindcă fantomele atâtor nefericiți ce și-au găsit sfârșitul de-a lungul timpului bântuie nu doar imaginarul colectiv, ci viața însăși.

Aici minunile păreau la fel de inevitabile ca dezastrele.

Situată prea puțin înăuntrul acestei lumi, dar nu complet ruptă de ea, autoarea o descoperă cu ochi mirat și gata să-i înregistreze abundența de forme, de culori, de mirosuri, de obiceiuri, ritmurile, dar mai cu seamă e atentă la viața oamenilor, la poveștile locului – de acum și de odinioară. La acel ceva care ține de neașezarea istoriei în aceste ținuturi, de năpăstuire și de plăcile destinului unor comunități care sunt mereu zguduite și se reașază greoi pentru un timp, ca din nou, să o ia la vale. Care coexistă cu acea continuitate venind din existența tihnită și solară a tracilor, peste care s-au suprapus atâtea alte credințe, religii, civilizații, toate modelând destinul de milenii al locurilor.

Frontiera devine astfel un volum care cuprinde istorisirile unei Șeherezade cucerite ea însăși de poveștile pe care le spune (o Șeherezadă modernă ce nu știe niciodată încotro o va duce drumul pe care o apucă și ce întâlniri îi scoate în cale, care mântuiește prin cuvinte o lume, face dreptate unor oameni, scoate la vedere niște adevăruri. A cărei motivație ține de aceeași nevoie orientală de a salva și a se salva). Acestor povești Kassabova le păstrează întreagă povara, suferința umană, dar le imprimă și un aer de fabulos, de neașteptat.

Adevăratul spirit al Balcanilor, care persistă, oricât s-ar încerca redenumirea și relocarea lui, imaginarea și inventarea lui. Balcanii noștri amari, prea iubiți și fără frontiere.

Cartea Kapkăi Kassabova poate fi citită în diverse moduri. În ea descoperi un timp de mult apus și vestigiile lui, cicatricile istoriei, tot felul de destine, sălbăticia naturii, rămășițe de ritualuri, un fel de a fi într-un spațiu unde atâția oameni diferiți și atâția călători (cu drumurile și cu visurile lor), atâția cuceritori și atâtea generații de oameni simpli au creat o matrice și deci, o cultură aparte. În ea redescoperi implicațiile politicului, dar și ceea ce e fragil sau dă putere, ceea ce e împovărător și izbăvitor. E o carte despre periferie și despre centru, despre margine și despre marginalizați, despre un colț de Europă în care nimic nu dăinuie și totuși ceea ce trebuie nu se pierde, despre vecinătăți și frontiere. Și e un extraordinar periplu prin ceea ce a fost și este lumea de atât de aproape de noi – o lume pe cât de diferită, pe atât de asemănătoare cu cea pe care noi înșine o cunoaștem.

 

(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart,  profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.) 

Foto: Petronela Dumitriu

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!