Frumusețea se naște din cenușă: Sunt oare un călău?, de Lilia Calancea

Durere, emoție, renaștere. Dacă ar trebui să mă opresc doar la câteva cuvinte care să ofere o imagine despre substanța, problematica și impactul romanului Sunt oare un călău?, scris de Lilia Calancea, pe acestea le-aș alege. Disecând relațiile familiale și zguduitoarea realitate a Genocidului, autoarea a creat un univers ficțional profund, menit să ne reamintească adevăruri dure și necruțătoare. El nu mizează doar pe consemnarea tulburătoare, plină violență, monstruoasă, a uciderii în masă a evreilor, ci face vizibilă și istoria uitată a unei familii în interiorul căreia legăturile sunt imperfecte, aproape disfuncționale, presărate cu cenușa grea a vinovăției. Ceea ce e dureros de viu în acest roman sunt sufletele personajelor, momentele lor de slăbiciune, de vinovăție, de durere, de disperare și debusolare.

Margarita Kostenko, cea care descoperă și ajunge să privească în față și să suporte adevărul, reevaluând tot ceea ce a trăit ea și familia ei, găsește după moartea părinților, între filele jurnalului scris de cei doi, o fotografie de grup a mai multor gardieni stând în fața unei gropi comune, în mijlocul acestora aflându-se chiar tatăl ei. Descoperirea devine în scurt timp un adevărat infern pentru Margarita care simte că are datoria de a cunoaște ce s-a întâmplat. Întrebările din ce în ce mai numeroase și mai neliniștitoare legate de familia sa disfuncțională și de evenimentele ce au avut loc în spatele sinistrelor porți ale lagărului de concentrare Treblinka o determine să reevalueze ceea ce credea că știe și să umple golurile trecutului.

Țineam în mână certificatul meu de naștere. Și al unui infern.

Margarita nu și-a cunoscut niciodată părinții cu adevărat. Singurele lucruri pe care le știa despre aceștia i-au fost povestite de către cei din jur. Tatăl nu zâmbea niciodată și era mereu cu un roman scris de Dostoievski în mână, deși era grăjdar. Mama, poreclită Muta, e învăluită într-o tăcere interminabilă și nedefinită, care pare să o rănească în egală măsură în care o îndepărtează de ceilalți. Comportamentul  distant al părinților a făcut-o pe tânără să se întrebe dintotdeauna ce s-a întâmplat înainte de nașterea sa, ce i-a determinat pe părinții ei să fie atât de absenți, atât de invizibili în copilăria și apoi în viața sa.

Singurele care au rămas martore la întrebările Ritei sunt paginile jurnalului, pagini dureroase și violente, pline de cuvinte pulsând de vinovăție, lăsând în urmă doar bucurii spulberate și o durere de nedescris. Tot ele sunt cele care definesc viața Margaritei ca fiind un infern, un infern roșu pe a cărui ușă apare cifra 5, un infern din care nu poate evada tocmai pentru că îi curge prin vene. Un infern ce poartă numele tatălui său și al greșelilor părinților. Astfel, gândul nerostit al celor care au născut-o și au crescut-o se întâlnește peste timp cu cel al fiicei, luminând ceea ce a fost trăit, depunând mărturie despre barbarie. Despre rău și despre pustiitoarele lui manifestări.

Victimele se aseamănă între ele. Călăii niciodată.

Ce se întâmplă când devii un călău victimă? Mai poți fii salvat? Ai dreptul de a fi salvat? Poți fi și printre „învingători” și printre învinși în același moment? Devii vinovat dacă ai fost constrâns să acționezi? Există cu adevărat constrângere când este vorba de un seamăn al tău, de un dublu? Acestea sunt întrebările pe care și le adresează (sau ne face să ni le punem) Kostenko, tatăl Maragritei. Fiind unul dintre mulții gardieni ucraineni din lagărul Treblinka, Kostenko este obligat, împins de la spate să ucidă, să verse cât mai mult sânge pe pământul martor la ororile holocaustului, însă, datorită (sau din cauza) sufletului său, acesta nu poate nici măcar ridica arma înspre evreii nevinovați și goi pe care ar trebui să-i lichideze cu sânge rece. Astfel, el ajunge să fie trimis de superiorul său în unul dintre turnurile de observație, unde, deși departe de arme, nu este ferit de constantele urlete ale morții, dar mai ales, de propriile gânduri.

Mai exista viață după Treblinka? Pentru oamenii din lagăr, deopotrivă gardieni și evrei, viața a devenit cu adevărat un iad, un supliciu din care nu au putut evada nici măcar atunci când totul a luat sfârșit. Kostenko nu a reușit niciodată să se elibereze de ororile văzute și trăite în lagăr, nu a putut să fugă de nopțile de beție și de mirosul de sânge și de cenușă ce o întreagă viață i s-au simțit pe piele.

În acest roman, călăul a devenit la rândul său victimă, asemenea prizonierilor. Poate că moartea mușcă mai des din trupul celui care ucide.

Toate infernurile se prefac cu timpul în paradis.

Lilia Calancea alege însă (și) fața luminoasă a vieții – ca o contrapondere la realitatea absurdă, dezumanizantă descoperită de Margarita. Există o tușă apăsată în roman care pledează pentru renaștere – o renaștere a lumii, nu însă și una a sufletului. După câțiva ani de la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, Kostenko se întoarce împreună cu soția la fostul lagăr Treblinka, dar, în locul acestuia, găsește o pajiște verde, plină de lupini și de pomi fructiferi. Simbol al vieții ce nu poate fi definitiv distrusă, al bucuriei și al frumuseții, natura încearcă să acopere ororile trecutului cu un peisaj paradisiac, tânjitor după iertare și împăcarea sufletelor. Astfel, din cenușa celor care nu au avut nicio vină (și nicio șansă) crește o nouă viață.

Ești un copil al muzicii, al tăcerii și al iubirii născute din cenușa altora. Să ne ierți că n-am avut la îndemână decât această formă de iubire părintească.

E multă tristețe și multă vulnerabilitate în acest gând al unor părinți care nu au putut să treacă peste ceea ce au trăit și să iubească fără a fi bântuiți de umbrele trecutului și de vinovăție un copil nevinovat. Din doi oameni imperfecți, mutilați, ce zilnic poartă în sufletele lor sentimentul de vinovăție se naște un copil ce poartă în el frumosul. Muzica este frumosul, tăcerea și iubirea sunt frumosul – o frumusețe ivită din cenușă, din urât, din suferință. Un alt paradox. Deși cei doi părinți atât de zdrobiți nu au reușit să îi arate Margaritei dragostea de care aceasta avea nevoie, nu au găsit o cale de a i se înfățișa așa cum sunt din cauza ororilor pe care le-au trăit, pentru ei, Rita a reprezentat salvarea. Ea le-a adus liniștea după care tânjeau atât de mult, a fost raza de lumină ce a răzbătut din cenușă: Eu am fost ultimul lor vis frumos.

Lilia Calancea a scris, așadar, un roman despre familie și despre abandon, despre iubire și ură, despre constrângeri și vinovății, despre traume. Margarita însăși se consideră un călău pentru că sângele tatălui îi curge prin vene. E un sentiment cu care se confruntă toți cei care moștenesc povara trecutului – familial sau al unei întregi națiuni, un sentiment copleșitor, căci te leagă de ceva ce nu ai trăit și te obligă să faci ceva pentru a răscumpăra ceea ce s-a întâmplat. O carte care spune o poveste, dar e mai mult de atât.

  • AICI puteți citi o altă cronică a volumului!

 

*Maria Ioana Oglinzanu, elevă în clasa a IX-a, filologie, la Colegiul Național Iași, debutează în Alecart cu acest articol.

 

  • PROGRAMUL ÎNTÂLNIRILOR ALECART la FILIT

(Muzeul „V. Pogor” – Casa Junimii, 18 – 22 oct.)

Miercuri, ora 15:

Lilia Calancea / Cristian Fulaș

Joi , ora15:

Guzel Iahina / Karina Sainz Borgo

Vineri, ora 15:

Petra Hullova / Lidjia Dimkovska

Sâmbătă, ora 11:

Mihai Radu / Giulia Caminito

Duminică, ora11:

Markus Zusak

Alecart. Zoon Poetikon (sâmbătă, ora 15):

Alina Purcaru/ Florin Partene/ Gabriel Cărtărescu vs. Alina Vițel/ Andrei Rusu/ Alexia Plăcintă/Alex Frandeș

Momente muzicale: elevi și profesori ai Colegiului Național de Artă „Octav Băncilă”

Expoziție de pictură: Ioniță Benea

  • Întâlnire Alecart Junior. (miercuri, ora 11.30, Colegiul Național Iași):

Dan Coman

 

 

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!