Vortexul cuvintelor: Gaițele, de Alexandru Kirițescu, în regia lui Ovidiu Lazăr (T.N.I)

Probabil Gaițele, cea mai nouă montare a Naționalului ieșean va aduce public în Sala Mare, se va juca deci în stagiunea curentă suficient de des și va fi pe gustul multora: un text cunoscut, încă actual, cu personaje închise într-un mecanism psihologic și existențial recognoscibil, o comedie nu întru totul facilă, dar fără a ridica probleme de receptare din partea spectatorului. În plus, Ovidiu Lazăr propune o reprezentație solidă, fidelă viziunii autorului și, în același timp, suficient de modernă pentru a nu deveni plictisitoare. Așadar, probabil spectacolul va prinde. Cel puțin la un anumit tip de public și în condițiile în care se pare că în Sala Mare se joacă precumpănitor piese cu care se merge „la sigur”. Deduc că ar trebui ca celelalte săli să rămână pentru piese experiment, pentru regizori cărora le place să riște, pentru publicul mai tânăr sau doar nonconformist, dar n-aș spune că lucrurile stau întocmai așa dacă avem în vedere ultima premieră de la Uzina cu Teatru, Despărțitorul, un spectacol facil. Revenind, dacă v-au plăcut Colivia (regia Cristian Hadji-Culea), O scrisoare pierdută (regia Mircea Cornișteanu), Tartuffe (regia Vlad Massaci), probabil veți aprecia într-o și mai mare măsură Gaițele.

Mărturisesc că am apreciat în cea mai mare măsură scenografia semnată de Adina Dincă-Pușcașu. Ea conferă, în esență, modernitate spectacolului, în tandem, desigur, cu viziunea lui Ovidiu Lazăr: spațiul de joc gândit pe niveluri, întinzându-se atât pe orizontală (unde lasă permanent la vedere sugestia cimitirului și a morții devenite ea însăși un spectacol în sine, cu accente când carnavalești, când absurde) pentru a se întinde apoi în plan secund către lumea Gaițelor și a cotloanelor mai mult sau mai puțin luminate (și luminoase) din casa lor, cât și pe verticală. Casa e, la rândul ei, o lume în sine, cu lucruri la vedere și altele atent ascunse sau, mai bine spus, lăsate în umbră, dar umbrele se insinuează la fel de vorace și de perfid ca acțiunile, gesturile și cuvintele acestor Furii moderne, care sub aparența zâmbetului curtenitor și a comportamentului civilizat revarsă efluvii de răutate, de pucioasă sufletească, de monstruos egoism. Odată pătruns (prin naștere, rudenie de sânge, căsătorie sau în calitate de slujitor) în lumea lor, mașinăria care toacă la nesfârșit intimitatea celuilalt, suflul vital sau simplele acțiuni cotidiene ale tuturor se declanșează; nu există intimitate; bârfa, cochetăria, interesul meschin contaminează totul. Într-o aparentă inconștiență, într-un firesc cutremurător. Cu zâmbetul pe buze. În gesturi mici, nevinovate. În șuierul vorbelor caustice. În grija pentru celălalt. În neîncrederea în celălalt. În absența oricărei compasiuni sau urme de înțelegere.  Aici nimic nu te poate salva: ușile și pereții sunt doar o aparență, goluri care nu protejează și nu oferă siguranță, scările se urcă și se coboară rapid, din unghere pândesc ochi și urechi nevăzute, siluetele tuturor se strecoară sau împietresc hrănindu-se din tot ceea ce se întâmplă sau s-ar putea întâmpla.

Viața în casa Duduleanu e un spectacol vorace cu mecanismele la vedere. Și tocmai pentru că aceste mecanisme sunt la vedere nu există scăpare și totul se multiplică la nesfârșit. Verticalizarea spațiului, penumbrele și perdelele semitransparente, jocul între lumină și petele opace în care viața continuă abia perceptibil sau pare a stagna în anumite secvențe redau osificarea acestui mod de a fi în interiorul angrenajului psihologic și verbal al celor trei femei ale clanului, un eșafodaj de cuvinte otrăvite și otrăvitoare aruncat ca o plasă de siguranță peste vidul lor sufletesc, peste monstruozitatea plăcerii de a diseca, de a răni, de a anihila orice altă formă de viață. Ca un organism care se întinde, proliferând continuu în forme ușor diferite, și cuprinde nu doar spațiul, ci chiar existența tuturor indivizilor contaminați de el. Hrănindu-se din intimitatea (reală sau închipuită) a celorlalți, cuvintele insidioase fac abstracție de sentimentele, intențiile sau dorințele celor care trăiesc alături. Clanul femeilor e clanul bârfelor, al lamentărilor perfide, al putreziciunii, al controlului subtil, al intruziunii directe – mijloacele sunt nesfârșit de diverse, deși în spatele lor stă doar plăcerea de a controla, de a comenta, de a desființa. Niciun moment, mecanismul acesta nu devine ridicol, dimpotrivă, forța lui e din ce în ce mai acaparantă.

În mod cert, reușita montării vine din alegerea regizorului în ceea ce privește distribuția. Mihaela Arsenescu Werner (Aneta Duduleanu) face din nou un rol excepțional. Nimic șarjat în trecerile de la ipostaza de victimă la exercitarea controlului total asupra celorlalți, nimic neverosimil în reflectarea acestei monstruozități ce îmbracă formele bunăvoinței, ale autocompătimirii, ale înțelegerii pentru a trece apoi în registrul egoismului, al manipulării, al răutății gratuite și al autorității. Un joc extraordinar (unul dintre cele mai bune roluri în care am văzut-o) este cel al Irinei Răduțu Codreanu (Zoia). Dimensiunea în care își duce personajul completează și nuanțează, adâncind totala lipsă de umanitate a Gaițelor, conferindu-i când o nuanță aparent nevinovată, când o notă accentuat comică fără a ieși vreun moment din datul esențial al personajului. Mai auster, mai sobru, dar la fel de contorsionat în perfidie, personajul interpretat de Tatiana Ionesei (Lena) concentrează o altă formă de ființare a răului și conferă o extraordinară veridicitate umană acestui trio care, multiplicându-și fațetele, reflectă deplina adaptare la lume a golului interior din care doar răzbat în afară subtile, dar puternice, efluvii de anihilare a celuilalt și de satisfacere a micilor mari nevoi de dominare. E un singur suflet, cel al „clanului” care devorează totul, ascunzându-și de ceilalți, dar și de sine, plăcerea intruziv-corozivă de a anihila orice (și pe oricine) încearcă să fie diferit.

Deși planului tinerilor i se acordă o pondere semnificativă, acesta nu are forța celui dintâi, deși, cu excepția Margaretei (Mălina Lazăr) și poate a lui Mircea (Dumitru Georgescu), cu toții sunt dotați (într-o mai mare sau mai mică măsură) cu datele existențiale ale clanului; posedă potențialul de a supraviețui, de a lovi, de a-și urmări ridicolele interese. Din păcate, am avut senzația că niciunul dintre aceste personaje nu a fost destul de atent lucrat, rotunjit, pentru a-și construi datele suficient de credibil prin raportare la personalitatea strivitoare a Gaițelor. Toți sunt copii palide sau atinse de răul din jur, dar niciunul nu e suficient de individualizat pentru a putea real asigura echilibrul celor două planuri. Nevolnicia, trădările, insatisfacțiile, rivalitățile, nefericirea le sunt insuficient reflectate, psihologia lor scârțâie și nici jocul actorilor nu strălucește în aceste condiții, rămânând fie șters, fie previzibil.

Încă o dată am remarcat că Sala Mare e un spațiu în care regizorul și actorii ar trebui să fie mult mai atenți la acustică. Tot ce se joacă în plan secund (adică aproape trei sferturi din spectacol) implică un uriaș efort din partea spectatorilor de a înțelege replicile actorilor. Fără microfoane sau fără o sforțare (care ar deforma „firescul” replicii) se pierde mult din ceea ce se spune. Un minus de neînțeles – și nu e primul spectacol în care se repetă această problemă.

 

Gaițele, un spectacol de Ovidiu Lazăr/Scenografia: Alina Dincă Pușcașu/ Asistenți regie: Alice Moisă și Matei Lazăr

Distribuția: Mihaela Arsenescu Werner și Tatiana Ionesi, Irina Răduţu Codreanu, Andreea Boboc, Mălina Lazăr, Livia Iorga, Georgeta Burdujan, Dumitru Georgescu, Daniel Busuioc, Horia Veriveş, Diana Roman, Oana Sandu, Ioan Ursulescu, Radu Grăjdeanu, Bogdan Ionescu, Ştefan Neagu

Foto: Odin Moise

 

(*Nicoleta Munteanu, coordonatoarea Clubului Alecart, este profesor la Colegiul Național Iași. În 2010 a publicat la editura Institutul European volumul Poetica teatrului modern,)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.