Gânduri provocate: Despre școala (și experiența altora)**

Colegiul Național, spațiul și nu școala, mi-a insuflat valori despre care nu știam că există, greu asimilabile pentru că sunt greu de acceptat. Purtându-le, mă plimb uneori pe același hol de la etajul unu, după ora trei când școala e mai tăcută și aproape goală, bâjbâind după poveștile mele, construind altele, uitând iar potriviri de cuvinte și așa mai departe. În liceul meu, nimeni nu obosește niciodată și nu se oprește din a povesti. (Ioana Tătărușanu)

Două licee din Iași au o arhitectură grandioasă. Colegiul Național și Colegiul „Costache Negruzzi”. Corpurile acestor clădiri au fost construite când oamenii politici ai acelor vremuri erau convinși că educația este atât de importantă pentru o națiune încât ea se poate desfășura numai în clădiri impozante, adevărate castele. Construcțiile unor universități din Anglia, din Oxford de exemplu, sunt la fel de impunătoare ca un castel al unui rege cu avuții nenumărate. Englezii care au trăit în secolul al X-lea și-au dat seama că cea mai bună investiție, pe termen lung, să recunoaștem, este în educație. Au mai trecut aproape o mie de ani până când în România au apărut primele universități ale căror clădiri au împrumutat ceva din arhitectura impunătoare a unor castele sau măcar a unor conace boierești. Cred că s-ar potrivi sintagma „Construiește măreț pentru o educație măreață” la care ader fără ezitare. În epoca noastră nu ar da bine să se construiască școli cu turnuri, dar în epoca ceaușistă s-au construit multe instituții de învățământ care seamănă mai mult a închisori decât a clădiri mărețe pentru suflete mărețe. Din păcate, în România sunt prea multe exemple de astfel de școli deoarece s-a considerat că educația nu înnobilează și nu este necesar ca omul să aibă o gândire liberă. Cetățeanul român trebuie să fie un instrument ușor manipulabil în slujba partidului și să muncească pentru binele patriei și al poporului român. Până la urmă, comuniștii au fost pragmatici. Viitorii oameni ai muncii nu au nevoie de castele, au nevoie de clădiri care seamănă a pușcării. Nu de alta, dar trebuie să se obișnuiască din timp cu atmosfera de închisoare dacă unii dintre ei ar gândi și s-ar manifesta ca un om liber. Aceste idei, că elevii din România pot învăța în orice condiții (spații mici, lipsa materialelor de igienă, praf, mizerie, mobilier stricat sau cârpit, lipsa materialelor și mijloacelor didactice moderne), că reabilitarea unor clădiri cu destinație școlară se face cu furt și ieftineală au devenit normalitate în anii postdecembriști. Care ar fi sintagma potrivită pentru educația din România postdecembristă față de „Construiește măreț pentru o educație măreață”?

Tot acest preambul are un singur scop, acela de a demonstra că cei care au fost, sunt și vor fi la Colegiul Național din Iași sunt norocoși. Acum nu vreau să demonstrez că numai spațiile vaste, încărcate de istorie, impun un anumit caracter elevului de la Național. Evident, sunt mai importanți profesorii. Dar parcă altfel studiezi analiza matematică sau filosofia într-o cetate a culturii decât într-un bordei dărăpănat cu miros de gaz lampant. Sufletul este mai semeț, mintea mai ascuțită, iar privirea este îndreptată în sus, spre luminile Universului (sau o fi un pic de aroganță?) când elevul trăiește măreția omului în credință, simțire și cunoaștere. Dragilor, sunteți foarte norocoși că ați fost, sunteți sau veți fi elevi la Național! Era să uit, așa cum mulți tineri uită. Este vorba despre sprijinul părinților. Dar există părinți și părinți. Unii vor numai Național, altă cale nu există, alții sunt atenți la dezvoltarea aptitudinilor copiilor încă de mici, alții susțin interesul copiilor pentru carte, alții sunt snobi, au ceva bani la teșcherea și atunci nu orice liceu este potrivit pentru copilul propriu. Un prieten spunea într-un grup de cunoscuți în legătură cu eșecul unui anumit copil la admitere: „Dacă vezi că nu-i de Național, de ce-l duci la Național?”.

Despre olimpiadele școlare județene, naționale, internaționale

Acum, când stau și îmi amintesc câte s-au întâmplat în viața mea din acel moment, mă podidesc iar lacrimile. Viața olimpicului nu este deloc atât de roz cum pare, deși mulți care nu o cunosc ar spune că da. Olimpiada oferă multe, dar și răpește. (Lidia Ivanov, olimpică la limba rusă)

M-a cuprins mila citind experiențele copiilor (aceste ființe minunate sunt în primul rând copii în ochii mei și nu elevi sau după alți „specialiști” din domeniul educației, „educabili”, de parcă toți oamenii de pe planeta asta nu sunt într-un proces continuu de educație) în legătură cu olimpiadele.

Revenim. Este greu pentru noi adulții să ne acomodăm rapid într-un alt spațiu în care ne desfășurăm viața. Sunt curios câți profesori s-ar mai simți bine să doarmă într-o cameră de cămin, într-un pat sub formă de covată, cu o saltea nu prea groasă, cu baia comună pentru tot etajul de 20 de camere, cu dușuri și closete defecte. În cameră mai stai cu niște colegi din alte județe care ori par ciudați ori te întrebi dacă nu cumva eu sunt ciudatul. Apoi urmează mâncarea care nu-i ca la mama acasă. Nu mai spun de tonele de emoții care îți apasă pieptul, de nu mai poți respira cum trebuie. Întâmplarea unei olimpice a Naționalului, care venea de la Olimpiada de latină (unde obținuse Premiul I) la Olimpiada de română, mi se pare relevantă:

Oraș străin, o geantă grea, necunoscuți. Căminul. L-am ocolit de două ori, fără să înțeleg pe unde se intră, iar când am ridicat privirea, deasupra capului meu era o pancartă: Garnizoana militară Mihai Viteazul. Mi-am făcut curaj, deși nici azi nu înțeleg când devenise Liceul Mihai Viteazul, din mail-ul cu precizări, garnizoană militară. M-am prezentat și i-am explicat portarului situația, de ce nu sunt cu grupul. Nu a vrut să mă creadă, a mormăit ceva despre protocol și mi-a zis să aștept până când vine profesorul-însoțitor să mă ia. Dar profesorul-însoțitor nu răspundea la telefon (și, când a răspuns, a zis că nu prea ar avea chef să coboare – erau multe scări). În timp ce așteptam sub atenta observare a gardianului în hol, ușa fiind deschisă, am coborât o treaptă ca să văd cum arată căminul, măcar. Nu am zărit nimic, însă am auzit o voce răsunătoare în spatele meu: Ați încălcat perimetrul!. Poftim?. Ați încălcat perimetrul! Te întorci sau chem ofițerul de serviciu. Am făcut un pas în spate și peste 4 zile eram înapoi acasă. (Andrada Strugaru, olimpică la limba latină și la română)

Să zicem că toate aceste experiențe care se desfășoară în afara concursului în sine sau a sutelor de ore de pregătire suplimentară, te călesc, te învață să te adaptezi mai ușor într-un campus din străinătate, de exemplu. Ce facem cu sutele de ore dedicate olimpiadei, ce facem cu sacrificiul a sute de ore din viața ta pentru a demonstra că ești sau nu mai competitiv, mai apt, mai învățat, mai deștept, că ești cel mai tare în domeniul în care concurezi? Ideea de competiție este benefică pentru un adolescent? Este bună ideea asta, în lumea postmodernă, că cel mai tare (nu pot să-i spun cel mai bun) învinge? Efortul excesiv, care este același ca în vremea comuniștilor, pentru a obține o medalie și o diplomă care atestă că ești cel mai tare într-un domeniu aduce satisfacții extraordinare elevilor și profesorilor. Există oare alte căi care să nu fie atât de stresante pentru ca elevii și profesorii lor să ajungă la satisfacții și mai mari?

Nu e cazul să-mi expun punctul de vedere pe această temă. Cine vrea întrecere, întrecere să facă. Sunt copii, părinți și profesori care vor competiție și sunt liberi să se arunce în ea. Profesorul se laudă că este cel mai bun magistru, părintele se laudă că este cel mai bun părinte, iar copilul crede că doar premiile obținute la olimpiade îl definesc. Urmează discursul copilului la decernarea premiilor (ca la Oscar): „Mulțumesc părinților (Salut, mamă!, Salut tată!), pentru că m-au susținut și profesorului meu care a fost cel mai bun antrenor.” Hai că până la urmă e fain să mergi pe covorul roșu. Numai că majoritatea actorilor sunt deja maturi, din păcate. Relaxarea, împlinirea absolvenților care n-au fost olimpici în liceu, așa cum am dedus din paginile „Suplimentului Alecart”, mă determină să văd cu alți ochi ideea de competiție, de olimpiadă, să caut și alte mijloace de validare a copilului:

Instaurarea unui feedback culture este mai mult decât o pretenție democratică, e o necesitate care dezvoltă simțul critic și creativitatea elevului, creează impulsul de a caută mereu metode de îmbunătățire a unei situații spre deosebire de complacerea cu status-ul quo și impune implicare. Când vine vorba despre prezentare, abordare, activități, cred că ideile și părerea elevilor pot fi valorificate și apreciate. (Raluca Anisie, absolventă) Dacă aș fi din nou în bancă, în clasa a douăsprezecea, ce mi-aș dori? Adultul din mine spune: mai mult sport, mai multe științe aplicate, mai mult lucru în echipă. (Amalia Kalinca, absolventă)

Cum aș vedea un colegiu al zilelor noastre

Dotări: bazin de înot, grupă pentru caiac-canoe, handbal, baschet, rugby, majorete evident. Cele mai noi instrumente de analiză spectrală, truse pentru toate domeniile științelor exacte, laboratoare pe domenii. De exemplu, la fizică, laboratoare separate de electricitate,  termodinamică, optică etc. Abonamente la reviste prestigioase din lume. Abordări ale domeniilor de frontieră: univers multidimensional, nașterea și extincția universului, exobiologie, exogeografie, ultimele teorii în domeniul matematicii, găurile negre, surse de energie regenerabilă, surse exotice de energie (energia vidului de exemplu), noi modalități de comunicare între oameni, nivele de inteligență la organismele vii, modalități de comunicare între organisme cu diferite forme de inteligență, ecologie planetară, teraformarea unor planete sau modalități prin care omenirea se poate dezvolta în medii ostile, o înțelegere holistică a omului și omenirii. Noi arii curriculare: teatrul antic, literatura universală, istoria științelor, a artelor, a religiei. Posibilitatea de a alege un anumit pachet educațional:

Utilitatea școlii este de a te pregăti pentru viață, deci liceul ar trebui tot timpul să țină în vizor viața, actualitatea, concretizarea cunoștințelor. Materiile (fizică, matematică, literatură, istorie etc.) trebuie să fie în dialog cu realitatea actuală, cu cercetările și cărțile publicate recent. (Raluca Anisie)

Anii de liceu înseamnă mult mai mult decât orele de clasă, pregătirile pentru bacalaureat (sau pentru olimpiade, aș zice eu), notele și toate informațiile asimilate. Înseamnă prieteniile legate pe viață, prima iubire, primele dezamăgiri, întrebările și incertitudinile asociate vârstei, ambițiile și visele de a deveni ceva, cineva, altcineva. (Arina Anisie, absolventă)

Oferta educațională în domeniul preuniversitar  ar putea fi atât de captivantă pentru părinți și pentru copii, încât ideea de „Olimpiadă” ar fi pe cale de dispariție. Copilul nu ar mai dori să-și demonstreze cât de tare este pentru că și-ar da seama că „Realitatea” în care trăim este cu mult mai complexă și  mai interesantă în totalitatea ei decât o mică bucată din aceasta.

Până când se va schimba cu totul modul în care văd adulții educația copiilor lor/ a altora, vom merge mai departe cu un vers din George Coșbuc : „O luptă-i viața; deci te luptă.” Noi, profesorii, cu „hârtiile” pentru ARACIP, ei, elevii, cu nevoia permanentă de confirmare a valorii. Prin olimpiade, doar nu prin activități extrașcolare, nu prin cărțile citite, nu prin ideile geniale care ar perturba însă liniștea orelor…

 

**Nota autorului: Aceste gânduri au fost provocate de întâlnirea cu alte gânduri: cele ale elevilor și absolvenților Colegiului Național Iași, adunate în Suplimentul Alecart „190 de ani de Național” (ianuarie 2018).

*Marian Anton este profesor de chimie la Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă” Iași.

 

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.