Dacă luăm toate emoțiile, trăirile, nefericirile și visurile maturizării, nu am obține vreo poveste de dragoste renumită, nici o dramă superficială sau o producție marca Hollywood, ci am avea chiar Coliziuni. Scriu aceste rânduri nu numai pentru a vă convinge să citiți cartea aceasta. Scriu și pentru a mă convinge pe mine însumi că am înțeles ceea ce am citit. Căci e un volum complex, care mă face să mă opresc, să dau înapoi paginile și să mă compar mereu cu seria de personaje prezentate, să le judec pe ele cum ele mă judecă pe mine.
Nu știu dacă mă regăsesc în realitatea tatălui transformat în bețiv sau în femeia care înnebunește după moartea soțului ei. Nu știu dacă mă regăsesc în modul de a gândi al lui David sau în naivitatea deseori enervantă a pisicii lui. Pe scurt, nu înțeleg cum ar trebui să mă simt după ce citesc cartea, dar știu că mi-a plăcut și asta e tot ce contează. Este acest volum dedicat chinurilor, dar și frumuseților maturității sau e doar o serie de povești aruncate pe foaie ca să simt eu ceva? E adevărat că am simțit, că am fost tulburat, dar țin să spun încă de la început că am apreciat în mod deosebit titlul. Coliziunile nu sunt doar ale personajelor, ci ele se revarsă asupra cititorului. Fiecare povestire creează o lume: una foarte puternică, diferită de toate celelalte.
Fiecare parte a cărții poate fi dedicată unui univers diferit: prima e lumea ideală, povestea frumoasă a unui copil descoperindu-și pasiunile și maturizându-se alături de pisica lui, ca apoi să realizeze că timpul poate curge așa cum vrea el, începând să își trăiască ,,Săptămâna vieții”. Totul din această parte este frumos, optimist și mă face să mă simt grozav, pentru că mă motivează să îmi trăiesc și eu viața așa cum doresc. Apoi, în partea a doua, pătrunzi într-o lume atât de întunecată încât pare aproape ireală. O lume în care fiecare suferă în fața morții cuiva: fiul, mama, soțul. Aceasta ne este prezentată ca o vastă pictură în cele opt povestiri, dintre care cinci urmăresc reacția personajelor la moartea cuiva drag. Nu este deloc optimistă, nu îmi pare frumoasă sau plină de lumină, deoarece ea se concentrează pe urâtul vieții, pe moarte, pe suferință și pe regret. Deși îmi place cum personajele și emoțiile lor sunt descrise într-un mod realist și în același timp creativ, urăsc gândul că, la un moment dat, va trebui și eu să simt ceea ce surprind aceste povestiri – poate nu în aceeași măsură, poate nu la fel de puternic, dar în același fel. Ce mă face să mă simt tulburat este contrastul dintre optimismul primei părți și pesimismul contagios al acestei a doua lumi, o realitate în permanentă descompunere și ștergere.
Apoi avem a treia parte, preferata mea. Poți spune, la o privire superficială, că în ea se continuă ceea ce ai descoperit în povestirile anterioare (lumea apăsătoare, suferința), dar mie mi se pare clar diferită. Dacă a doua parte te face să te simți vinovat pentru ceea ce li se întâmplă personajelor, lumea aceasta mi se pare ceea mai apropiată de mine, de realitatea mea. Mă pot identifica în descrierea sumbră a orașului sau în singurătatea personajelor. Pot înțelege dependența de jocurile de noroc sau iluziile și nebunia omului străzii, deoarece le-am văzut, fie în filme, fie în viața reală, le-am privit și le-am înțeles, iar în volumul lui Horia ele sunt foarte vii, foarte adevărate. Povestiri ca cea care prezintă „spovedania” îndrăgostitului ne oferă optimism, mă fac să mă simt bine alături de acest tânăr care, debusolat, găsește printre cărțile bibliotecii o fată care pare a-l salva. Dacă am lua, așadar, punctul de mijloc, simetria dintre optimism și pesimism, aș rămâne cu senzația de realism. Cea de a treia povestire ne oferă imaginea lumii reale, cu toate ororile, chinurile, dependențele și fericirile ei. Ceea ce înțeleg eu din toate aceste bucăți de proză este că lumea noastră/realitatea noastră este rezultatul unei coliziuni între toate aceste personaje, povești, speranțe și deznădejdi.
Nu uitați, tot ce v-am explicat eu acum este interpretarea mea, ideea mea asupra volumului. Poate voi credeți ceva complet diferit și vedeți altceva. Poate autorul a vrut să transmită ceva complet diferit de ceea ce am perceput eu și tocmai de aceea vă recomand cartea: pentru a vă confrunta experiențele și impresiile cu cele ale personajelor, căci prin toate problemele pe care le ridică, prin întâmplările imaginate, prin imaginile foarte puternice pe care le surprinde, volumul oferă o infinitate de senzații, de sentimente și de interpretări. Poate coliziunile chiar se întâmplă în lumea noastră, poate n-am înțeles nimic sau, pur și simplu, nu era nimic de înțeles. Eu nu sunt aici să decid pentru voi, sunt aici să vă provoc: citiți cartea și formulați-vă propria opinie sau acceptați încercarea mea de a explica ceea ce, când am început să citesc, mi s-a părut inexplicabil!
- Alte cronici despre volumul Coliziuni: AICI (Adrian G. Romila), AICI (Antonella Malfara), AICI (Liana Vrăjitoru-Andreasen) și AICI (Andrada Strugaru)
*Andrei PALAGHIA, elev în clasa a VII-a la Colegiul Național Iași, este colaborator Alecart.
Foto de la evenimentul „Raftul de debut”, ediția a VIII-a, Cărturești Iași: Ioana Fînaru & Marina Bugs