Developând, ușor mișcat, cadre a ceea ce suntem: Gara Malma, de Alex Schulman

O singură dată în viață se întâmplă să te vezi cu adevărat pe tine însuți, și asta e ori cea mai fericită, ori cea mai amară clipă a vieții tale.

La fel ca în Supraviețuitorii, Gara Malma e romanul care permite cititorului să pătrundă în spațiul mutilat al sufletelor unor oameni, să înregistreze acumularea de tensiuni, de gesturi perturbatoare, de mici spaime și nesiguranțe, dar mai ales, manifestarea disfuncționalităților. Care au în spate urmele adânci, traumatice, pe care ceilalți le-au săpat în ele. Într-un moment ce șubrezește, fragilizează ceea ce sunt – punct de iradiere pentru alte momente care vor tăia tot mai mult în carnea sufletului, în barierele protectoare pe care oamenii le înalță între ei și ceilalți. Până când carcasa diformă, coconul menit să ascundă trauma, ultimele resorturi de care se agăță se prăbușesc. Totuși, ceea ce în romanul anterior era pe muchie de cuțit, o rană la vedere, supurând, aici e mult mai subtil, mai dificil de decelat. E aceeași radiografie rece a relației părinte-copil, sunt aceleași tensiuni și rivalități între frați (aici, surori), aceleași probleme de cuplu, e aceeași zbatere, dar perspectivele se multiplică, trauma/traumele sunt urmărite la vârste diferite, transferate de la o generație la alta. Un pattern al unui comportament ce ascunde o sfâșietoare vulnerabilitate, mereu acutizată de prezența dorită, însă resimțită drept coercitivă, sau de absența celuilalt. De o vinovăție nedeslușită transformată în vinovăție reală. De un trecut care bântuie, pătrunde în fiecare cută a sufletului, de care oricât ai încerca să te scuturi nu poți: îl descoperi acolo, o fantomă la fel de sinistră, de amenințătoare, întinzându-și tentaculele tot mai amenințător. Ajutat mereu de ceea ce e îngropat deja în tine, dar și de ceilalți. De întâlnirea cu ceilalți. O întâlnire dependență, o întâlnire vulnerabilitate.

Povestea asta are atât de multe rânduri lipsă. Yana se uită la fotografie și încearcă să o găsească pe mama în ea, dar se vede doar pe ea însăși.

Sunt patru călătorii în Malma, patru puncte de cotitură în destinul lui Harriet, al lui Harriet și al (încă) soțului ei, Oskar, al Yanei, fiica acesteia.  În Malma, cu singura stradă ce străbate micul oraș aproape pustiu, cu pădurea urcând pe colina de pe care se zărește sclipirea albastră a lacului unde viața lui Harriet s-a schimbat definitiv. Unde va reveni pentru a îngropa adânc urna cu cenușa unui iepure mort și câteva cuvinte care pentru ea înseamnă totul. Pe care va simți nevoia peste ani să le revadă și să i le arate bărbatului de care se simte legată, încercând să-și salveze căsnicia sau să se elibereze definitiv de el. Care însă nu știe ce înseamnă ele pentru Harriet și transformă totul într-o acuzație. O deschidere (a ei) urmată de o respingere (îndreptată tot împotriva ei). O ciocnire pe viață și pe moarte. Totul sfârșind cu trupul tinerei eliberat de nevoia de a fi iubită, de a fi văzută, de a fi acceptată, de a fi înțeleasă, un trup zdrobit pe șinele gării din Malma. Sub roțile unui tren în al cărui fluierat a auzit probabil cuvintele pe care de atâtea ori și le spusese singură, mantra ei protectoare ce nu a putut-o salva de ea însăși, de tot ceea ce se întâmplase, de spectrul vinovăției și al singurătății: You are not alone. Cuvinte care așteptase o viață să fie confirmate de cei de lângă ea: de tată, de soț, de fiică. Cuvinte pe care acum doar trenul gonind pe șinele din Malma i se pare că i le șoptește. Sub privirea implacabilă a lui Oskar. Care înțelege prea târziu. Care vede cum pe chipul lui Harriet revine privirea încărcată de o nesfârșită tristețe, privirea frântă a fetiței fotografiate de tatăl ei în aceeași gară din Malma cu ani în urmă. Privirea descoperită în albumul de care Harriet nu se despărțise niciodată. Privire pe care Yana o va regăsi peste timp în același album, după moartea tatălui. De care se îndepărtase cu mult în urmă, de care o legaseră doar câteva cuvinte formale la zilele de naștere, a cărui moarte o face să întrezărească drumul spre mama care a părăsit-o, despre care nu mai știe nimic, pe care a iubit-o mai mult decât orice, pe care a trădat-o crezând că o salvează. Mama ce îi alesese numele. Al cărui înțeles abia acum, în drum spre Malma, i se revelează: Yana – You are not alone.

Dar undeva începe totul – cu o distanțare, poate?

În realitate, atât Harriet, cât și Yana sunt singure, fundamental singure, așa cum fundamental singure sunt toate personajele din romanul lui Alex Schulman. Purtând în ele o rană, o vulnerabilitate. În cazul tatălui lui Harriet e incapacitatea de a-și exprima sentimentele și nevoia fetiței de a-l avea mereu alături. O necesitate strivitoare născută din acutul sentiment de respingere care a crescut în ea până la a-i da impresia că e invizibilă, pe punctul de a se dizolva, de a dispărea. Dacă nu s-ar agăța strâns de cel de lângă ea. De bărbatul despre care a aflat că e posibil nici măcar să nu-i fie tată. De bărbatul pe care l-a auzit șoptind că nu pe ea o vrea, ci pe sora ei Amelia în momentul în care despărțirea părinților e pe punctul de a aduce și despărțirea celor două surori. Pereții bucătăriei nu sunt suficient de groși pentru a acoperi cele câteva cuvinte ale adulților. Și nici explicația tatălui: Mi se pare complicat cu Harriet. Nu prea suntem pe aceeași lungime de undă. A fi pe aceeași lungime de undă cu celălalt va deveni sforțarea supremă a fetiței. Într-o vânătoare de gesturi de apropiere, într-o tânjire disperată după comuniunea refuzată, într-o înăbușire a oricărui impuls de a face ceva care să-i reamintească tatălui că ea nu e (sau ar putea să nu fie) pe aceeași lungime de undă cu el. Cu teama culcușindu-se mereu în suflet sub privirea unui bărbat care visează la ceea ce viața nu i-a oferit: libertatea vulturilor pe care îi fotografiază mereu, încercând astfel să simtă ceva din forța acestor răpitori feroce. E o teamă de ea însăși și de ceilalți. E teama de respingere. Împotriva ei și împotriva cuvintelor ce o exprimă Harriet va lupta o viață. În gesturi de neînțeles pentru ceilalți. Crezând că micuța Yana va reuși să o facă să le uite. Yana și amintirea câtorva ore petrecute lângă lacul din Malma alături de tatăl ei, săpând un mormânt pentru un iepure mort. O zi în care a încercat să creadă în acel You are not alone încredințat de bărbatul pe care l-a iubit mai mult decât pe oricine, tatăl a cărui personalitate aproape a sufocat-o, căruia i-a acceptat orice, fiindcă el însuși a acceptat-o pe ea. În ciuda a ceea ce s-ar putea să fie: doar o străină pentru el. Cuvintele auzite într-o seară, copilă fiind, în holul din casa părinților o vor regăsi peste ani, lovind-o cu aceeași forță ca odinioară. Spuse acum de Oskar, confirmându-i că pe ea nimeni nu o vrea. Cuvinte împotriva cărora nu mai are ce să opună. Între timp a fost o suită de dezamăgiri, au fost țipete, au fost ieșiri necontrolate, a fost frica, moartea unei căsnicii și o fetiță despre care Oskar îi spune că nu o iubește, deși mama și fiica sunt una și acestei fetițe Harriet i-a făcut o promisiune. Orice s-ar întâmpla, n-o să te părăsesc niciodată! i-a zis mama. Suntem tu și eu pentru totdeauna!

Copilăria e o instalație inexplicabilă, ca o lucrare de artă modernă. Neînțeleasă și inutilă. Îți vine doar să dai de pământ cu toată porcăria.

Atât Harriet, cât și Yana încearcă să fugă de trecut, să se ascundă de el. Dar fiecare are felul ei de a o face. Pentru Harriet, vorbind despre el, rescriindu-i liniile, privindu-l mereu în față pentru a încerca să-l alunge, să-i înfrângă tăvălugul de mici momente incongruente, tăioase, dureroase. Revenind mereu la sine, la cea care a fost. Agățându-se de acel You are not alone pentru a putea face suportabil prezentul, pentru a se putea prinde de Yana. Yana, dimpotrivă, pare a-l îngropa definitiv, într-un soi de uitare de sine, de suspendare a sinelui, de indiferență față de propriul trup, tot mai mare, mai greoi, mai dezagreabil. Până când zăgazul a ceea ce încercase să uite se rupe și ajunge să călătorească spre gara din Malma pe urmele mamei, cu un album cu fotografii vechi în brațe. Într-un prea târziu și pentru ea, așa cum s-a dovedit a fi și pentru Harriet.

În relația aceasta în care tensiunile și neputințele ajung să întindă sufletul ca pe o coardă gata să plesnească, în acest amestec de exasperantă zbatere și speranță că e posibilă vindecarea, în fisurile tot mai adânci care se cască în ființa fiecăruia, personajele lui Alex Schulman se ciocnesc unul de celălalt, își analizează și asumă trauma cu un teribil amestec de candoare și de luciditate. E o inocență spre care tind perpetuu, dar care le devine definitiv inaccesibilă. În falia ivită în fondul lor de sensibilitate ultragiată ajung să se vadă pe sine așa cum sunt. Chiar și atunci când strâng puternic din ochi pentru a împiedica imaginea să se formeze. Deși nu ceea ce sunt le macină, nu propria traumă le scurtcircuitează conștiința, ci oglindirea ei în ceilalți. Rana care se redeschide constant, drumul care, indiferent de efortul depus, sfârșește într-o fundătură. În fapt, imposibilitatea de a fi văzute și, implicit, acceptate așa cum sunt de către celălalt.

Trebuie să fie ușor să trăiești așa, să ai răspunsuri pentru orice, totul să aibă o explicație! Și să nu fii vinovat de nimic, ci mereu doar o victimă a greșelilor și defectelor altora.  

Pentru tot ceea ce se întâmplă cu și între personaje există explicații. Fiecare gest e justificat, fiecare revenire, nouă perspectivă asupra a ceea ce au trăit luminează înțelegerea și explicația dezintegrării și a disfuncționalității. Totul e la vedere. Și totuși, orchestrația e atât de atent pusă în scenă, încât chiar ceea ce e la vedere rămâne în penumbră, pitit în desfășurarea de încleștări ale celorlalte personaje. Indiciile sunt permanent acolo, dar semnele sunt obturate. Conștiința lui Harriet, ca și cea a Yanei, are limpezime, în ciuda tulburărilor, în ciuda traumelor, în ciuda vinovățiilor, a tot ce au trăit și i-au făcut să trăiască pe cei de lângă ele. Ele nu cunosc mistificarea, se lovesc perpetuu de realitatea trăită. Există însă și o altă conștiință, une mauvaise conscience, cu măștile ei înșelătoare și explicațiile întotdeauna la îndemână. E conștiința personajului cheie, mereu acolo, mereu prezent, nu în prim-plan, ci în conul de umbră ce nu luminează, ci acutizează traumele celorlalți. E cel capabil să-și justifice fiecare gest, „victimă” a binelui și a corectitudinii, a sentimentelor în numele cărora acționează. Adevăratul agresor nu e la vedere, deși, și în cazul lui semnele, sunt acolo: răceala fundamentală, iubirea față de sine și doar prin ricoșeu îndreptată asupra celorlalți. Semnele rămân totuși înșelătoare, pentru că întreg comportamentul lui e cel mai apropiat de „normalitate”, de bunul-simț și de echilibru la care ceilalți nu ajung. El e singurul ce alunecă la suprafața vieții, își duce bătăliile, dar niciodată cu sine (cum fac toți ceilalți). El nu e doar oglinda lor, ci și ciobul care le rănește.

Cutremurător, profund, roman al căutărilor, dar mai ales al întunecimilor pe care le ducem cu noi și al firelor șubrede care ne leagă de cei dragi, Gara Malma (în traducerea Andreei Caleman) e deopotrivă un thriller psihologic și radiografia unor conștiințe. O developare a unor traume pe fundalul unei vieți în care oamenii, toți oamenii, par triști și apăsați de o greutate inexplicabilă, iar viața merge liniștită înainte, ca un tren ce se mișcă indiferent pe șinele ce nu duc nicăieri.

 

(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare alături de Emil Munteanu a Clubului Alecart,  profesor Merito la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene si nu numai.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!