Un corp cu minte sau o minte cu un corp? Garda de corp*, de Merlich Saia

Poemele se derulează într-un ritm ce accelerează gradual și constant, însă, în toate, reverberează aceeași voce monocordă. E o voce care șoptește și strigă, consolează și sfâșie simultan (de multe ori chiar în același poem), ce pare să aparțină unei ființe amnezice, trezite dintr-o puternică anestezie și care își așterne frenetic gândurile pe hârtie, în speranța că amintirile se vor regenera în cele din urmă. Poemele devin, astfel, casete metalice în care sunt împachetate cu grijă amintiri ciuruite de timp, ale căror goluri sunt umplute de imagini incandescente ale aceleiași persoane: șeful. Imagine obsesivă, ce ajunge să constituie nucleul memoriei-depozit-împânzit-de-casete a gărzii de corp, șeful devine entitatea în jurul căreia gravitează volumul lui Merlich Saia și, totodată, întreaga existență a subalternului său. Am perceput cartea ca întruchiparea dilemei eterne ce privește măsura în care ființa umană reprezintă, în primul rând, un trup în interiorul căruia este încapsulată o minte sau, dimpotrivă, o minte care se manifestă în plenitudinea ei prin intermediul unui corp. În timp ce citeam, am avut impresia că garda de corp (omul-mecanism, omul-robot, omul-scut, omul fortăreață crescută în jurul corpului care mă plătește) se dematerializează, fiind transfigurată dintr-un trup într-o conștiință omniprezentă și omniscientă, care ajunge să fuzioneze treptat cu cea a șefului, pentru care este folosit numele de Merlich Saia. Ființa ajunge, așadar, să devină o gardă de corp fără corp – stau întotdeauna ascuns și apar doar atunci când e cu/ adevărat necesar și doar atât cât trebuie pentru a/ îndepărta orice pericol./ sunt garda de corp perfectă.

 De la dualitate la întreg

Volumul se configurează sub forma a patru părți, poemele aglutinându-se și devenind o singură mărturie ce construiește și deconstruiește imaginea șefului. Inițial, personalitatea acestuia și cea a gărzii de corp par iremediabil întrepătrunse, proximitatea constantă dintre cei doi ducând la apariția unei conexiuni indisolubile, bazată pe jocul de putere și pe tendința obsesivă a celui din urmă de a proiecta asupra șefului o autoritate totală (viața șefului meu este cea mai importantă viață. mai/ importantă decât toate celelalte. decât propria mea/ viață). Întrepătrunderea celor două personalități creează o puternică relație de interdependență, întrucât portretul aproape divinizat al lui Merlich Saia se dizolvă treptat într-o acută vulnerabilitate, ce nu face decât să se amplifice odată cu derularea versurilor. Aspectul său impunător și cumplit se dovedește a fi doar o umbră enormă proiectată pe perete, a cărei statură nu poate modifica în niciun fel faptul că este doar o umbră. Totodată, și garda de corp pare că își extrage forța vitală tocmai din necesitatea – care se transfigurează progresiv în dorință – de a proteja viața șefului prin eludarea morții, ale cărei trepidații ajung să se resimtă și în cele mai infime acțiuni ale lui Merlich Saia (în nici un moment nu poți fi sigur de ce i se poate/ întâmpla corpului care te plătește/ de oriunde pot țâșni gloanțe și apoi cheaguri de/ sânge). Astfel, infiltrarea pulsiunilor morții în toate firidele existenței constituie catalizatorul unei inedite relații simbiotice: siguranța corpului șefului atârnă de mintea gărzii de corp. În același timp, mintea acesteia gravitează în jurul dorinței obsesive de a apăra corpul care mă plătește.

Garda de corp sau dispozitivul perpetuum mobile

Ceea ce frapează în volumul lui Merlich Saia este dezumanizarea ființei, care devine un mecanism ce funcționează perpetuu și la capacitate maximă, în care sute de mii de rotițe se mișcă cu o precizie uimitoare, dar care poate fi perturbată chiar și de o variație infinitezimală – sunt instruit să ofer protecție 24 de ore din 24 de ore/ sunt în alertă permanentă. capacitățile mele depășesc/ cu mult orice așteptare. Se creează impresia unui robot ce radiografiază și contabilizează realitatea (sau o proiecție distorsionată a acesteia percepută prin prisma ochelarilor de soare negru, întrucât garda de corp are întotdeauna ochii acoperiți cu ochelari de soare negru), care pare să se modeleze după necesitățile șefului. Impresia de artificialitate este acutizată de realitatea aproape violent de concretă și monocromă pe care o creează Merlich Saia – aici mă refer atât la poet, cât și la alter ego-ul pe care îl creează în volumul său. În această realitate îmbibată de obiecte, trupul se metamorfozează într-o structură din particule metalice și plastifiate, iar trăirile sunt criogenate, întrucât orice reminiscențe ale emoției ar fi de ajuns pentru a o răscoli, cu consecințe ireparabile (temperatura obiectelor din cameră este sub zero/ grade. mi-e teamă ca nu cumva dintr-o dată toate/ obiectele din jur să se spargă. asta ar însemna că/ întreaga casă ar fi de nelocuit. peste tot ar fi doar/ cioburi și bucăți de lucruri înghețate). Dacă în prima parte a volumului garda-de-corp-aproape-robot este programată să își iubească și să își divinizeze superiorul, în continuare se poate observa tranziția brutală spre o ură (auto)distructivă, odată cu producerea unui ,,scurtcircuit” – apariția unei conștiințe. Sfidându-și întreaga condiție și unicul scop pentru care pare să fi fost creată, garda ajunge să fie canibalizată de această ură cu aceeași forță cu care o făcuse iubirea anterior până în punctul în care cele două fuzionează. Asemenea luminii pe care un orb o vede pentru prima oară, sentimentele până atunci adânc încrustate în interiorul său îl răscolesc cu o forță indisolubilă, modificându-i întreaga identitate – perfecțiunea de a-mi ascunde stările este/ înfricoșătoare. de-asta sunt în slujba celei mai/ importante vieți.

Fragilitate sau începutul sfârșitului

Singura prezență evanescentă, care contrastează cu lumea inundată de concret, este alethea, ființă fantasmagorică, insinuându-se aproape imperceptibil în poeme și ajungând să răscolească întreaga ordine. Cu toate că personalitatea sa se cristalizează în acest univers tangibil și monocrom, imaginea este transfigurată într-una aproape vaporoasă, care radiază o căldură ce topește gradual esența glacială a gărzii de corp. Pe măsură ce imaginea incandescentă a aletheei este înfățișată mai proeminent, cea a șefului se dezintegrează ireversibil, începând să se întrevadă începutul sfârșitului său. Acum, fragmentele eterogene devin reminiscențe ale forței care a fost odată. Merlich Saia – anterior omniprezent, nucleul întregului volum și al vieții gărzii de corp – se detașează de propria existență, izolându-se ca un animal muribund care își conștientizează soarta inevitabilă și își dorește doar să o accelereze și să pună capăt suferinței (acum îmi dau seama că în ultimele zile merlich saia/ era foarte calm. detașat de orice. avea o siguranță/ înfricoșătoare. nimic părea că nu îl mai înspăimântă). Este frapant transferul de putere dintre cei doi, întrucât identitatea șefului ajunge să fie zdrobită și substituită de cea a gărzii de corp, care umple vidul creat de sfâșierea imaginii superiorului său. Încet dar sigur, fragilitatea devorează autoritatea aparent implacabilă a acestuia, preschimbându-l într-o ființă translucidă și stoarsă de putere, estompată din propria existență. În încercarea de a îndrepta dezechilibrul creat, garda de corp preia identitatea lui Merlich Saia, acest schimb de identități distorsionându-i întreaga esență. Vocea sa monocordă este transfigurată în urletul unei ființe ce își rememorează viața în căutarea unui sens, zbătându-se între pereții propriei conștiințe. Este un urlet care răscolește și sfâșie și ultima amintire care pulsează în interiorul său, nerămânându-i decât să accepte lâncezirea în nou-găsita nebunie (nu vreau să aștept la nesfârșit. nu sunt eu de vină/ pentru moartea nimănui. nu cunosc pe nimeni. sunt/ perfect. insist să fiu lăsat să plec din acest loc în care/ toți vor cu tot dinadinsul să nu fiu singur).

O carte cutremurătoare și multifațetată care înfățișează puterea (auto)distructivă a întrepătrunderii până la suprapunere a două vieți. Ajunsă la finalul volumului lui Merlich Saia, îmi rămâne întipărită pe retină imaginea unei ființe încremenite, cu o privire pierdută, care (încă) mai așteaptă răspunsuri ce nu vor veni niciodată, în minte pâlpâindu-i amintirea tot mai slabă a ceea a fost odată singurul său scop – am tot restul timpului să mă bucur/ sunt garda de corp perfectă/ pentru tot restul timpului.

 

*Garda de corp, publicat în 2014 la editura Tracus Arte, constituie debutul editorial al autorului. Volumul a primit Premiul național de poezie „Mihai Eminescu“ pentru Opera Prima, Botoșani, 2014, premiul „Mihai Eminescu”, Chișinău, 2015, premiul „Mircea Ivănescu”, Sibiu, 2015 și a fost nominalizat la premiile Uniunii Scriitorilor din România.

( Merlich Saia este unul dintre poeții invitați ai Festivalului Internațional de Poezie și Muzică „Poezia e la Bistrița”, 11-14 iulie 2019)

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.