Există moarte și după război: Generalul armatei moarte, de Ismail Kadare

De când am învățat să citesc, atunci când rămâneam fără cărți, fugeam în biroul părinților mei, unde inspectam cu atenție fiecare volum din bibliotecă. De Generalul armatei moarte îmi amintesc perfect. Nu îmi pot explica de ce, dar titlul căpătase, pentru mine, pentru copilul a cărui lume nu putea însemna decât finaluri fericite, o dimensiune stranie; îmi inspira acel gen de ironie pe care știam că doar adulții o înțeleg în totalitate, astfel încât treceam la următoarea carte, răbdătoare să mai cresc, așteptând să vină momentul întâlnirii cu acest general în fruntea armatei sale de oameni morți.

Începând lectura romanului, păstram o mică parte din iluzia acelei Ingrid de demult. Nu mi-a luat totuși mult să îmi dau seama că asemenea protagonistului care, văzând mărimea Albaniei pe harta lumii, rămase mai mult decât optimist în legătură cu misiunea sa, Kadare avea alte planuri, atât pentru firul narativ, cât și în ceea ce privește experiența mea de cititor: pentru protagonist (un general italian trimis în anii ’60 să recupereze soldații morți în Albania în anii celui de-Al Doilea Război Mondial), grotescul realității din spatele listelor exacte de la Minister, a barurilor din Tirana și interviurilor de presă; pentru mine, reiterarea unui adevăr, întâlnit deja de destule ori în volumele cu caracter istoric, conform căreia moartea nu se termină odată cu războiul, ba chiar din contră.

Ori de câte ori o privesc, simt un gol în piept, ca atunci când ți se dezumflă roata de la bicicletă.

Concluziile? Ușor de tras. Oricât aș încerca să vă vorbesc despre perisabilitatea vieții, mai ales în cel de-Al Doilea Război Mondial,  despre cum a pleca la război a devenit atât de firesc, în fapt, chiar mai banal decât o vizită la bibliotecă, despre cum prea multe fete au împușcat primul om înainte de a avea prima menstruație, nu cred că există mesaj mai puternic decât acest fragment de jurnal găsit de către echipa generalului într-un sat albanez de munte decât povestea unui tânăr care, deși a luptat pe front, a dezertat din trupele italiene, a dus apoi o existență înjositoare, cu frica permanentă atât față de conaționali, cât și față de vechii inamici, încă se simte copleșit de intensitatea propriilor sentimente.

Mai mult decât atât, întreaga scenă a întâlnirii dintre echipă și localnicul ce l-a găzduit pe dezertor, împreună cu intimitatea jurnalului relevă rănile adânci lăsate de conflictele dintre cele două popoare, ale căror cicatrici sunt departe de a se vindeca, cu atât mai mult cu cât până și simpla interacțiune este capabilă să stârnească conflicte în conștiința generalului.

Oamenii de condiție modestă simt nevoia să comită crime, pentru că crima le oferă senzațiile pe care nouă, celorlalți, ni le oferă arta.

Problema stereotipurilor și a urii între popoare pe premise istorice sau socio-economice este abordată de către scriitorul albanez dintr-o perspectivă inedită, din prisma naționalității sale, căreia el însuși îi atribuie imaginea, consacrată în Europa ce-i drept, de neam nenorocit de apropierea constantă a pericolului, ce a devenit o a doua natură a sa, prezentă în toate ariile vieții albaneze.

Fără a schimba registrul, întreaga lectură este dominată de nenumărate referințe, prezente atât în dialogul dintre general și tovarășul său de misiune, un preot catolic, cât și în monologurile interioare ale acestora; sunt trimiteri la cultura și civilizația antică, romană, dar mai ales greacă, ce, alături de regândirea de către general a campaniei italienilor din Albania, pentru a spăla rușinea veche de două decenii, lasă atât cititorului, cât și protagonistului, un gust amar în legătură cu civilizația în care s-a născut, a cărei veche grandoare nu se mai reflecta decât în paginile cărților de istorie și pe zidurile galeriilor de artă. O meditație asupra deșertăciunii, a contextului istoric nefast, a orgoliilor și neputințelor se țese treptat în paginile acestui tulburător roman – amestec de alegorie și realitate transpusă ficțional.

Cine a citit deja volumul lui Kadare se întreabă, probabil, parcurgând aceste rânduri, de ce nu apare aici nimic despre ideea alienării, despre cum, în Generalul armatei moarte, dinlăuntrurile ființei umane sunt scoase, răstălmăcite și puse la loc pentru a fi analizate și înțelese, despre cum viața, așa cum o știm, se deposedează de valori, despre cum în bătaia ploii și a vântului personalitatea nu se alterează, ci se degradează până la os, se risipește până la origini. Sau nu? Încă de la început, se poate observa că fiecare dintre personaje are un mod aparte de a gestiona misiunea și impactul psihologic al acesteia. De fiecare dată când generalul este pe punctul de a ceda, preotul se arată dacă nu calm, cel puțin controlat, dând dovadă de o aparentă superioritate emoțională. Nelăsându-se pradă viciilor și înțelegând mentalitatea și tradițiile poporului albanez la fel de ușor cum le cunoaște și limba, creează, în ochii cititorului, o impresie opusă față de cea care ar fi de așteptat – în locul unui respect profund, Kadare ne provoacă la o antipatie mocnită, inițial aproape inexplicabilă, întrucât oricine, aflat într-o asemenea conjunctură, ar empatiza cu generalul și acțiunile sale care, deși uneori de neînțeles, aproape respingătoare, sunt pur umane. Tocmai de aceea, dacă în ceea ce îl privește pe tânăr, punctul de maximă tensiune și finalul nu relevă nimic nou, reacțiile clericului demonstrează că, de fapt, și acesta este cel puțin la fel de volatil, la fel de slab, cu nimic superior nimănui. În privința generalului, scena din penultimul capitol revelă dedublarea de evenimentele petrecute în acei ani, necesitatea vitală de a se descătușa de propriile trăiri, proces început în grabă încă dinaintea plecării spre casă, încă dinainte să poată spune:

Luați-le, vi le-am adus! Acolo, pământul e pietros, iar vremea ne-a fost mereu potrivnică.

Cu siguranță, unul dintre cele mai importante romane ale secolului XX, Generalul armatei moarte e o carte pe lângă care nu ar trebui să treacă niciun adolescent. Nu fiindcă istoria, cu evenimentele ei tulburi și impersonale, dar atât de zguduitoare la nivelul conștiinței individuale, ar fi suprapersonajul acestui roman, ci pentru că din paginile lui reverberează întreaga povară a unei umanități ce se zvârcolește pentru a găsi un sens – individual și colectiv în egală măsură.  

 

*Ingrid Pavel, elevă în clasa a XI-a la Colegiul Național Iași, debutează în Alecart cu acest articol.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!