Mi-am promis mie însumi că nu voi ceda niciodată șantajului de a renunța să fiu ceea ce sunt.
Probabil cel mai dificil este să resusciți un gen considerat perimat, subsumat unei anumite epoci. Să pariezi pe nevoia cititorului de a recupera o stare (plăcerea pură de a se lăsa purtat de aventură, curiozitatea ingenuă, iluzia participării active la acțiune, capacitatea de a devora romanul fără a simți nevoia de a-și testa abilitățile de interpretare, cuprins exclusiv de seducția și de trepidația întâmplărilor) și un mod de a trăi literatura asociat unei vârste anterioare, adolescentine. Să iei o figură cunoscută, să o readuci la viață (păstrând palpitul existenței, făcând-o recognoscibilă fără a o transforma într-o umbră palidă a ceea ce a fost) și să-i redai fascinația într-un timp în care aura de mister a eroilor romantici e menită doar să umple un gol, fiind legată aproape exclusiv de dorința de relaxare și de extraordinar (loisir et plaisir). Să scrii, așadar, un roman recuperând începuturile romanului european fără a pastișa, fără ca rezultatul să fie un avorton. Să te joci cu nevoia cititorului de a trăi cu acuitate, de a se aventura în cavalcade și în povești intense de dragoste interzisă, în aerul dens de fatalitate care înconjoară iubirea (cel puțin la nivel de imaginar recuperat literar), să rostogolești aventură după aventură păstrând unitatea și credibilitatea personajelor, accentele inițiale, construind, în același timp, o realitate viabilă. Cu atât mai dificil când personajul e deja un mit. Redus la un clișeu: seducătorul, libertinul. Să întărești imaginea consacrată, dar, în egală măsură, să forțezi memoria culturală a cititorului secolului al XXI-lea să recupereze mai mult, să sape dincolo, mai adânc, să treacă de bariera care subsumează personajul unui arhetip. Căci Casanova, bărbatul care a trăit la sfârșitul secolului al XVIII-lea, cu viața lui aventuroasă și faima de seducător invincibil, a fost mai mult.
Matteo Strukul se apleacă asupra unui episod din viața lui Giacomo Casanova și asupra unui moment precis din istoria Republicii Venețiene, recuperând cu acribie nu doar atmosfera epocii în care începe decăderea Serenissimei, realitățile politice și sociale ale timpului, cutumele și libertățile, lupta pentru putere, intrigile și interesele familiilor aristocratice sau ale bisericii, ci, mai ales, suflul care anima gândirea și modul de a fi al oamenilor, spiritul acela de la sfârșitul Epocii Luminilor care a făcut din Casanova un erudit și un rebel, un însetat de a trăi cu maximă intensitate tot ceea ce viața îi putea oferi, un spirit nonconformist și un călător împătimit, mereu dornic de nou și de extraordinar, sfidând regulile, un trișor și un spion, în sfârșit, un seducător, o ființă liberă. Nu doar un dublu al lui Don Juan, un cuceritor cinic, cultivând plăcerea dusă până la limita desfrâului și a perversității, așa cum mai târziu îl va reduce mentalul colectiv, literatura și cinematografia, ci întruchiparea idealului de a trăi viața ca aventură și risc, sub semnul libertății absolute. În Giacomo Casanova. Sonata inimilor frânte Mateo Strukul pune un dublu pariu: recuperarea romanului de aventuri (erotice, în direcția Legăturilor primejdioase de Laclos, de capă și spadă, cu lunga tradiție ce include de la Cei trei muschetari sau Vicontele de Bragelonne ale lui Dumas, opere atât de gustate la sfârșitul secolului al XVIII-lea, până la Cavalerii Pardaillan, de Michel Zévaco, la finele veacului următor) și scoaterea din schematismul percepției consacrate a imaginii asociate lui Giacomo Casanova.
Aura de legendă care părea să-l preceadă oriunde se ducea.
În „Nota” atașată romanului, Matteo Strukul își mărturisește apăsat intenția de a fi scris în primul rând un roman de aventuri și doar în al doilea rând un roman istoric, indicând modelul, punctul de plecare (autobiografia celui mai faimos libertin din istorie, acordând o atenție deosebită episodului inclus mai târziu în Povestea evadării mele de la Piombi, episod central al romanului lui Strukul), relația imposibil de decelat cu exactitate între adevărul de viață și adevărul literaturizat ce guvernează acest moment din existența lui Casanova, dar și ficționalizarea din perspectiva intenției inițiale, precum și sursele de inspirație, dificultățile între a păstra realitățile timpului și dorința de a nu diminua suspansul, în strânsă legătură cu urmărirea păstrării interesului cititorului față de cavalcada de aventuri. Ca în cazul oricărui astfel de demers, rămâne la latitudinea fiecăruia a lua ad litteram intenția ca unică pistă de lectură sau de a o interpreta ca pe o provocare și a o depăși. Eu sunt Veneția, spune la un moment dat Casanova, față în față cu Margarethe von Steinberger, frumoasa și diabolica contesă austriacă, aflată în slujba Mariei Teresa, exact când e pe punctul de a se răzbuna pentru complotul în care a fost atras, ce l-a aruncat în închisoarea Piombi și a făcut imposibilă împlinirea iubirii alături de Francesca, așadar, izbăvirea lui, șansa de a se sustrage destinului de cuceritor și de perpetuu aventurier. Suprapunând, fie și parțial, destinul său peste imaginea Veneției (Veneția! Trădată, jignită, mânjită de oamenii aceia falși, dispuși la orice doar pentru a sfâșia ca niște câini ceea ce mai rămăsese dintr-un oraș rupt în bucăți, jefuit, condamnat la moarte, Veneția, cu frumusețea și puterea ei insolentă, sustrăgându-se oricărei voințe de a fi supusă, mereu seducătoare, mincinoasă, schimbătoare, nesupusă, un sipet de absolută și unică splendoare), intenția inițială a autorului implică, evident, și alte deschideri, alte libertăți de interpretare.
Cum reușește însă Matteo Strukul să construiască un roman veritabil, pornind de la atât de multe provocări? Giacomo Casanova. Sonata inimilor frânte se deschide cu o imagine extrem de puternică (vom regăsi ceva asemănător în Michelangelo ereticul, roman apărut la doi ani distanță, în 2021): ultimele clipe ale unui condamnat la moarte, ochii ieșiți din orbite, lacrimile alunecând pe față, un braț ciung, pulsând încă, lațul strângându-se în jurul gâtului, speranța acum istovită a unui om, frica atotstăpânitoare, durerea. Și recuzita ce însoțește această punere în scenă: prezența inchizitorilor cu ochi goi și buze parcă cioplite, având certitudinea misiunii îndeplinite. Ca într-un coșmar, fantomatice, siluetele negre ale gondolelor și, pretutindeni în jur, spectacolul zădărniciei omenești, al sufletelor sordide, dezlănțuirea de spaimă și fascinația provocate de privirea îndreptată asupra morții: Mulțimea urla dezlănțuită. O maree dezordonată și plină de furie în care plutesc chipuri murdare și mizerabile, fețe pe care se lăfăie schimonoseli și râsete batjocoritoare, ochi machiați și nasuri albe de pudră. Neguțători, căldărari, hangii și parfumieri, servitoare și valeți, curve, signori bogați și dame cu pielea albă, apoi din nou sărăntoci, măcelari, ba chiar și copii; toți identici, de data asta, toți pregătiți să nu piardă nici măcar o clipă din jocul acela macabru și irezistibil. Un cadru cinematografic. O deschidere suficient de puternică pentru a reconstitui o lume, a o face palpabilă: suntem la Veneția, în Piața San Marco. Apoi, pe parcursul derulării de intrigi, de capcane și de răsturnări de situație, urmărind cu sufletul la gură repetatele sfidări ale regulilor republicii venețiene de către Casanova, în realitate doar întâmplări care-i scot în evidență nonconformismul, spiritul de dreptate și pasiunea pe care ajunge să o simtă pentru tânăra, inteligenta, rebela și foarte frumoasa Francesca Erizzo, urmând desfășurarea alertă de situații menite să-l zdrobească pe cel abia reîntors acasă și văzut de inchizitorul Pietro Garzoni drept principalul vinovat pentru decadența moravurilor, pătrunzând în iatacuri, pe coridoare, în piețe pline de turnători și de spioni, descoperind voința de putere și abilitatea cu care se țes comploturi și se joacă destine, simulacrul de proces la care este supus personajul, rezultat al unor legi strâmbe și al inechității, viclenia și lipsa de scrupule, chiar dacă există încă oameni care acționează mânați de prietenie și de simțul onoarei, nu poți să nu trăiești în imediata apropiere a celui care dobândește aura unui erou, să nu fii atras de strălucirea excepționalității, să nu îți dorești ca valorile lui să triumfe în fața mizeriei, lașității și a răutății, în fața voinței de putere și a vanității care pârjolesc totul în jur. Nu poți, în același timp, să nu te întrebi dacă trupul care s-a rostogolit în gol în timp ce mașinăria infernală a spectacolului derizoriului sufletului omenesc și al puterii e pusă în mișcare este sau nu al lui Giacomo Casanova. Dacă eroul va reuși să scape (firavă speranță) sau ceva se întâmplă și cruzimea, nedreptatea triumfă.
Exista undeva un destin al lui deja scris, trebuia deci să-l înfrunte deschis, fără teamă.
Este apoi aerul de fatalitate care însoțește încă de la început personajul: Ceea ce se întâmplă fu doar din vina destinului potrivnic și a singurei ființe care ar fi putut să-l întreacă, în materie de ghinion, pe acel campion absolut. Ființa respectivă era o femeie. Una de o mare frumusețe. E acea fatalitate împotriva căreia oamenii se pot zbate și revolta, dar care va triumfa mai devreme sau mai târziu. Revenirea lui Casanova la Veneția, în perioada cea mai întunecată și mai complexă a extraordinarei sale istorii, înverșunarea Inchizitorului Negru, faima ce îl precedă și îl însoțește pretutindeni pe Casanova (Aventurier, seducător, spadasin și cabalist, bărbatul acela se simțea ca peștele în apă printre provocări și dueluri, vicii și înșelătorii. Numele său era sinonim cu necazul și, dacă-ți încrucișai prea mult privirea cu el, acest lucru putea să-ți fie fatal), ușurința cu care cade victimă propriei vanități și apoi iubirea – orbire tragică, cu subtila, dar profunda metamorfoză interioară -, seria de întâmplări nefericite – de la provocarea la duel, interzis în republică, până la uciderea, în legitimă apărare, dar nu mai puțin previzibilă și fatală, a înfumuratului logodnic detestat de Francesca, aceasta este osatura pe care Matteo Strukul își brodează romanul. Fatalitatea iubirii, fatalitatea ispășirii, fatalitatea răzbunării, fatalitatea imaginii de seducător, fatalitatea trădării.
Ceva decadent și eroic în același timp, ceva care te orbea.
În egală măsură atrage atenția maniera în care autorul construiește și deconstruiește mecanismele unui mit: Casanova a fost un bărbat lipsit de scrupule, un cuceritor vanitos, un bărbat imoral, căutând mereu plăcerea, trăind periculos și lăsând în urmă doar inimi frânte. Pentru că personajul lui Strukul este toate acestea, dar nu doar atât. Tinere lipsite de experiență și femei mature, contese, fiice de nobili sau simple slujitoare, toate sunt atrase și cad victimă capacității de a seduce a venețianului. Care nu ezită să trăiască intens, să provoace și să se lase provocat de plăcere. Dar, undeva în adâncul său, Casanova e doar un puști înfricoșat de o întâmplare trăită cândva în copilărie, de spaima și deșertăciunea a tot ce e omenesc, un rătăcitor care caută să fugă și să se sustragă meschinelor convenții și reguli, autorității; un împătimit de dreptate și un spirit rebel, un melancolic care își hrănește nevoia de libertate din cele mai bune cărți din toate timpurile, un șarlatan ce cunoaște nevoile sufletului omenesc și care are instinctul de a supraviețui, un cabotin nevoit să-și ascundă propria vulnerabilitate, un bărbat care crede că în sfârșit a descoperit ce este iubirea, dar care nu are parte de ea și astfel e nevoit să reintre în caruselul acțiunilor necugetate și al peregrinărilor periculoase, victimă a propriilor impulsuri și a celorlalți. Un personaj seducător și tragic. Păstrând complexitatea adevăratei personalități a lui Giacomo Casanova, Matteo Strukul construiește un erou romantic, excepțional, cu un destin peste care adie suflul fatalității. Fără a insista pe vreuna dintre trăsături, doar sugerând și aruncând câte un fascicul de lumină peste câte un ungher al personalității lui, punându-l în situații dintre cele mai diverse, nuanțează o imagine. Nu idealizează, ci doar deschide căi de a înțelege și altfel că viața lui Casanova nu a fost doar aceea a unui bărbat frivol și a unui cinic cuceritor, viața cuiva care a ales să trăiască în răspăr față de moravurile comune și de reguli, ci a fost rezultatul unei personalități complexe, dominate de dorința de a fi liberă. Neînțeles și, în egală măsură, profitor. Un om care s-a reinventat permanent, care a avut conștiința a ceea ce nu este, a ceea ce nu are (Vederea statuilor celor patru virtuți cardinale îi producea mereu același efect. Prudența. Dreptatea. Tăria. Cumpătarea. Știa că n-o are pe niciuna din cele patru.) pentru a putea să aleagă ceea ce poate să fie.
Era un oraș volubil și lichid ca apa lagunei pe care luase naștere, o femeie lascivă și gata să se dăruiască celui care, mai bine decât alții, îi cunoștea viciile și trăsăturile distinctive.
Nu în ultimul rând, Matteo Strukul își orchestrează opera imprimându-i dramatism și teatralitate, așezând-o sub semnul pasiunii devastatoare și al unui destin implacabil. Giacomo Casanova. Sonata inimilor frânte e un roman construit muzical, o sonată în patru părți: Iubirea, acel allegro care constituie deschiderea și dezvoltarea rapidă a temei fundamentale, în care se aude parcă gongul destinului, cu iscoade, intrigi, șoapte, un adevărat viespar uman și o provocare căreia personajul nu-i poate rezista. Giacomo Casanova s-a întors! Și acela fu începutul sfârșitului. Rămâne de văzut pentru cine. Urmează Condamnarea (acumularea lentă de întâmplări care îl conduc în închisoarea de la Piombi), Răzbunarea (un nou moment de tensiune), Spionul (cu revenirea la tempo-ul allegro, finalul neașteptat și totuși, în spiritul epocii și al romanelor de aventură, amestecând încă o dată fațetele personalității lui Casanova, ceea ce a fost libertate de a alege în viața lui și ce constrângere a lumii și a timpului în care a trăit, spirit de supraviețuire sau doar cameleonism). Acestei structuri catenare i se adaugă un Epilog, deopotrivă cinic și reflexiv: iubirea adevărată e menită să sălășluiască în adâncurile sufletului unui seducător, e o imagine ideală și idealizată tocmai pentru că îi este mereu refuzată – ceva esențial diferit de iubirile pe care le presupune și i le scoate în cale viața înțeleasă ca aventură. Viața care trebuie trăită. În numele a ceva. Care, în romanul lui Matteo Strukul, este Veneția, eterna seducătoare, târfa tuturor, princiara și irezistibila cuceritoare, amestec de rafinament și decadență: La urma urmei, viața merita oare atâtea întrebări? Giacomo credea că nu. Așa că putea merge să moară unde-i ordonase Veneția. Veneția care-l exilase. Veneția care-l sărbătorea ca pe o legendă. Veneția pentru care s-ar fi lăsat omorât, dacă ar fi fost necesar.
[AICI, cronica romanului Michelangelo ereticul, de Matteo Strukul.]
(*Nicoleta Munteanu, editor-coordonator Alecart și profesor MERITO la Colegiul Național Iași, va modera, alături de Emil Munteanu, Întâlnirile Alecart la FILIT unde Matteo Strukul este invitat.)
