Viața va scăpăra/ corpuri/ luminare/ și doar reflexe/ lăsate sub dărâmătură/ cuprinse de mortar.
Impresia pe care mi-a lăsat-o volumul de poezie semnat de Vlad Moldovan este că s-a născut din scânteia unui scurtcircuit, a unui glitch din interiorul ființei, prin cel mai profund și onest tip de căutare, cea creatoare, care în permanență își găsește resorturile în oscilația halucinantă dintre lumină, reflexiile ei și întuneric. Iar când lumina exterioară nu reușește să pătrundă sau să producă senzații ori scântei revelatoare în planul interior, când sinele rămâne cimentat în beznă, înconjurat de firele de praf prin care obișnuiau să treacă razele, atunci se produce un glitch.
Lumina este constanta acestui volum. Ea pare că începe și că se termină într-un cerc perfect care inundă întreaga lume (curentul trebuie să treacă/ să inunde/ prăvăliile și/ eventualii lor rastafarieni uitați la tejghele sau secretele/ legendele/ vârtoapelor/ de tină/ Acoperite/ poleite/ de-a valma/ de lumină), găsindu-se în și peste tot, în cele mai urâte și neînțelese locuri, asemenea unui Dumnezeu (Gloria Domnului trebuie să fie/ gloria soarelui). Întunericul nu se situează la polul opus luminii, căci întunericul și lumina, deși aparent opuse, se întrepătrund și se completează reciproc coexistând într-un echilibru fragil al vieții.
Acum văd:
Ceva ascuns
În corp
l-a ruinat
iremediabil (Glitch cu frica)
În opoziție cu omniprezența luminii, găsim în poezia lui Vlad Moldovan o permanentă căutare și regăsire a sinelui prin intermediul „erorilor”. Ele vin ca o restartare a simțurilor, ca o pauză necesară, chiar dacă de scurtă durată, care provoacă profunde examinări (și poate mici revelații) ale modului în care este percepută lumea și apoi e înțeles sinele. Versurile nu par a avea vreo urmă de incertitudine, ci sunt pur și simplu constatări, omul fiind așezat în fața unei oglinzi de la care nu își poate întoarce privirea și din fața căreia nu poate fugi; singura soluție care rămâne e aceea de a privi și de a accepta realitatea pe care o are în față. Glitch cu mine: Cine sunt/ eu. Deși la o primă întâlnire cu această poezie, versurile capătă forma unei întrebări (dar și în acest caz, este întrebarea Cine sunt? Iar răspunsul: Eu sau este o amplasare a existenței omului sub semnul nesiguranței: Cine sunt eu?), dacă privim mai atent, versurile nu au valențe de incertitudine. Ele definesc Cine sunt eu.
Un obiect celest
e un obiect celest.
neclădit.
doar uitat
în cădere
spre oarecare centru.
Asemenea obiectului celest invocat de Vlad Moldovan, poezia acestuia pare a fi compactă, un rezultat al spontaneității, fără vreun scop exact sau o prelucrare durativă, dar care abundă de sinceritate. E obiectul uitat în cădere, căderea noastră, căderea infinită, lipsită de impactul cu pământul și despre care putem spune doar că se îndreaptă către un centru, centrul sinelui. Dar de cine oare suntem uitați în cădere? Este adusă în lumină o instanță superioară, un Dumnezeu al ființei care este vinovat de singurătatea în care este adâncit omul? Sau uitarea este făcută chiar de om (într-o altă ipostază): abandonarea sinelui de către sine?
Muzicalitatea poeziilor nu este deloc întâmplătoare. Glitch (sau arta zgomotului) este o subcategorie a muzicii electronice care are la bază sunete ale unor erori de sistem, de la CD-uri zgâriate la erori de software, de aceea găsim adeseori în versurile lui Moldovan două tipuri de limbaj: cel al realității cotidiene și cel digital („patternul”, „delay”, „feeling”, „as we speak” etc.) Astfel, putem asocia sonoritatea versurilor lui Moldovan cu acest tip de muzică electronică (Un moment de claritate/ m-a dat de gol/ în foșneala de gif/ o rândunea prăvăli cu pitch/ boabele în bol/ îmi zornăie anima în glitch ).
Ai râs
cât ai mai râs
dar s-a făcut noapte
și doar o îngrijorare
un suflu ratat
un pas mai pe lângă.
Imaginea conturată este cea a unei ființe prin care ne reflectăm, în care ne regăsim, ființă care în lumina nopții este golită de măștile cotidiene, de zâmbete. În întuneric, totul se transformă în ceva diform, iar timpul pare a se măsura în pauzele dintre respirații. Imperfecțiunile sunt cele ce luminează noaptea. Deși iubita este privită ca obiectul admirației, ca un ideal ce nu poate fi atins („Ce pot ști eu-/ Ce tu n-ai bifat de demult?… Eu obiectul/ Tu subiectul/ Eu greșitul/ Tu doar centrul”.), el devine perfect mundan în absența soarelui, a luminii. Ai râs, am râs, dar perfecțiunea e perisabilă și dacă nu există sclipiri de raze care să atingă corpul tot ce rămâne de făcut e să călcăm pe lângă.
Liber de dorințe/ aștept ca timpul să/ încheie un segment./ Dar mă înșel pentru că/ timpul nu are de gând/ să încheie nimic.
Timpul șterge, timpul vindecă și chiar în acest volum în care totul pare suspendat (secundele devin ore, orele zile) timpul este văzut ca segmentul care unește capetele cercului, ale vieții. Dar cercul rămâne imperfect, nu se închide niciodată, iar poeziile lui Vlad Moldovan continuă să strălucească în întuneric pentru totdeauna.
Notă: Articolul va putea fi citit și în Suplimentul Alecart de Poezie dedicat Festivalului Internațional de Poezie și Muzică „Poezia e la Bistrița” (12-15 iulie 2018).
*Ilinca Zaharia-Lefter, colaboratoare Alecart, este elevă la Colegiul Național Iași.
