Wolfgang Becker reușește să surprindă efectele adverse ale desprinderii forțate de o lume cu care foarte mulți nu doar că se identificau/ identifică , ci cu care se contopiseră/ contopesc de-a dreptul. Păstrarea intactă a realității pe care și-o configurează fiecare dintre noi e mai importantă decât confruntarea cu o realitate care s-a reînnoit fundamental. Oricât de evident ar fi faptul că balanța înclină spre regimul democratic „în dauna” celui totalitar, lecția pe care acest film mizează este următoarea: microlumile interne nu trebuie neglijate, nu trebuie racordate forțat la lumea mare, de afară, ci au nevoie să continue să existe. Dacă le permitem să nu se supună unui proces de omogenizare nefastă, acel individ nu-și va (mai) pierde (categoric) esența, căci își va păstra aproape acele construcții psihice pe care le-a clădit și care i-au dat forța să meargă mai departe.
Încremenirea ideologică e prelungită de dragul iluzionării și autoiluzionării din care și-a alimentat mama viața după plecarea tatălui. Spreewaldgurken (castraveți murați fabricați în RDG) pe care și-i dorește atât de mult nu mai sunt de găsit- trecerea la democrație și la capitalism e atât de rapidă și de generalizată încât, modul în care arăta și se configura Berlinul de Est cu câteva luni înainte pare doar un vis. Se adoptă fără pic de remușcări îmbrăcămintea vestică, locurile de muncă occidentale – și, evident, nu e o atitudine greșită, dar ni se dovedește pe parcursul filmului faptul că prea puțini sunt îngăduitori cu ei înșiși și-și dau voie să internalizeze bombardarea cu precipitate. Și suntem nepregătiți, surprinși în mijlocul unei intersecții greu de descris și din care se iese la fel de greu precum dintr-un aeroport al unei capitale europene renumite (preferabil occidentale).
Amnezia răpește bucuriile și „oferă” suferință…sau invers?
Amnezia o obligă pe mamă să reînvețe cum să-și dozeze suferințele, cum să le piseze și să le cimentuiască în așa fel încât să nu mai aibă niciun fel de impact asupra ei, asupra copiilor, asupra trecutului și a unui prezent care nu-și dă seama încă, dar e extrem de mișcător și de instabil. Fără a avea certitudinea nici că își propune, nici că nu își propune să facă acest lucru, ea pune suferința în capsule care devin o doză zilnică recomandată de care nu se poate scăpa nicicum. Și dozele de suferință bine porționată vin la pachet cu dozele de adevăruri despre lumea de ieri și de azi, despre măștile pe care și le-a pus zilnic și uneori din grabă, din frică, din neputință, nu a reușit să lege funda măștii/ măștilor suficient de bine, să o suprapună perfect peste față, a fost pusă prea sus și se vedea că un ochi nu ajunge să vadă prin gaura care-i fusese alocată- a încercat să se ascundă de copii și, de fapt, în acest proces al ascunderii, a devenit străină de lume și s-a baricadat într-una gândită de ea însăși drept tratament, pe post de metodă de apărare și de ripostă la nedreptățile la care a fost supusă fără a purta vreun soi de vină ( aceasta e impresia cu care rămâne spectatorul).
În timp ce Sigmund Jahn devenea primul cetățean al RDG ajuns în spațiu, o familie reînvăța cum să fie, cum să se obișnuiască cu traiul în trei în loc de cel în patru. Simultan cu plecarea tatălui se estompează pârghiile și punctele de sprijin- cei trei sunt precum niște oameni care urcă o scară și, subit, scara le este luată de sub picioare.
Fiul, jucat de Daniel Brühl, se numără printre puținii care înțelege exact nevoile mamei- ca viața ei să fie cât mai puțin cu putință o sumă de șocuri. Diapozitivele sunt developate odată cu modificarea scenariului și a scenografiei lumii de care aparțin protagoniștii. Decorul nu devine altul și nu se trece brusc la un nou act doar pentru că s-a produs Căderea Zidului Berlinului, ci pentru că schelele și sechelele mentale încep să iasă la suprafață și să augmenteze acustica acestor schimbări în lanț.
„Mi-ar fi plăcut să existe acest RDG pe care l-am inventat pentru mama”
„Mama s-a măritat cu patria noastră socialistă”. Mama e satelitul fiului ei. Mama nu e o inadaptată ajutată să rămână așa, ci cineva care, în loc să țipe, în loc să smulgă obiectele din jur spre a-și externaliza suferința, transformă comunismul într-o religie căreia îi devine credincioasă cu obstinație. Regimul devine un reper care nu o judecă, nu o întreabă cum de a ajuns singură cu doi copii, ci doar îi primește munca, îi dă medalii și o ajută să uite, să nu se simtă inutilă. Ea alege să se plaseze în miezul unui vortex ideologic pentru a se putea îndepărta cât mai mult cu putință de vortexul care îi înghite propria viață.
Peste tot miroase a schimbare și nu se știe dacă are sau nu și o componentă toxică
Ariane și Rainer se angajează la Burger King. Un banner de-al companiei Coca Cola atârnă pe blocul vecin. E o sincronizare ostentativă parcă, amintindu-li-se tuturor faptul că Mocca Fix Gold, cafeaua preferată a mamei, a devenit mai degrabă o amintire, un nume, decât o realitate. Și poate că totul e, de fapt, mai palpabil în imaginarul personal și/sau colectiv decât în interiorul a ceea ce ține de domeniul realului.
Lara și Alex sau o întâlnire în mic dintre Est și Mai Est(ic)
Lara și Alex se cunosc acolo unde se află punctul terminus al gloriei comuniste est-germane și începe o tranziție mult dorită de unii, temută de alții. În timpul participării la un protest împotriva regimului, la celebrarea a 40 de ani de RDG, o tânără îl ajută pe Alex în momentul în care aproape se îneacă cu un măr. Doar apucă să o întrebe cum o cheamă și ea apucă să spună doar La. Urmează ochi învinețiți, răzvrătiri, îndoieli, tranziții care vor scoate mastodontul comunist din priză bucată cu bucată.
Lara și Alex stau pe jumătatea nedărâmată a clădirii (RDG-ul care va continua oricum să populeze mintea multora?…), a republicii, a mitului comunismului atotputernic. Sunt prinși la întretăierea dintre vechi și nou, dintre pe loc repaus, mersul pe loc și mersul înainte și tot ceea ce e cert e faptul că pot să se îmbrățișeze și să lase problematizarea renovării Germaniilor și a lumii per ansamblu pe mai încolo. Sau pentru alții…
Lozinca partidului: „Numai acționând energic vom reuși”
Vălul pe care mama și l-a țesut spre a putea trece peste durerea pierderii partenerului de viață (prin fuga acestui în RFG) e precum un balon de săpun ce nu trebuie distrus prin contactul cu demascări contondente, ci lăsat să coexiste cu o lume modificată ireversibil. Mama (din ipostaza de bunică) reînvață să meargă odată ce Paula reușește să facă primii ei pași. Și neputința nu are drept sursă schimbarea regimului, ci căderea barierelor externe care le motivau mai înainte pe acelea interne. Înainte faptul că familia nu se putea reuni era de la sine înțeles.. dar acum singura piedică plauzibilă rămâne alegerea proprie.
Cine a părăsit de fapt pe cine?
Pe mamă a părăsit-o curajul. Tatăl dădea o petrecere în Wannsee, mama se recupera după cel de-al doilea infarct suferit. Vreme de mulți ani, vinovatul era cineva, într-o jumătate de oră se înclină și se deformează ambele talere ale balanței atât de puternic încât își iau zborul. Adevarul devine astfel din ce în ce mai mult o noțiune volatilă, la fel ca absența sau prezența norilor pe cer. Nu e ceva sigur, nu e ceva palpabil, nu e ceva universal valabil. Adevărul are dedesubturi conjuncturale pe care situația mamei le relevă tuturor. Oare se mai poate spune care regim e cel mai bun și care parte a Berlinului e aducătoare de prosperitate? Atât timp cât totul e dictat de percepție, ajungem la o concluzie sublim de revelatoare- frumusețea din afară se poate sau nu muta și înăuntru, iar seninătatea internă poate fi sau nu condiționată de esteticul sau inesteticul orașului înconjurător.
A murit fericită, am ajutat-o să se mintă singură și a fost fericită
Ceasul din Alexanderplatz era ca un cronometru care le amintea tuturor faptul că schimbarea nu poate fi mascată la nesfârșit. Și evident, nu a putut fi. Dar ceea ce aduce nou acest film e faptul că se recurge la o cameră și la o tehnică de înregistrare care nu surprinde doar avalanșa de mașini noi, de produse noi, trecerile oamenilor dintr-un Berlin într-altul, ci modul în care fiecare se dezice de rulmenții săi interni și-i preia pe cei primiți în dar (sau pe post de momeală) fără vreun fel de ezitare. Doar mama și Alex par a-și păstra alcătuirea intrinsecă nu intactă, dar mai puțin racordată la ceea ce vor și cred că vor ceilalți. Așa diferiți cum sunt ei, ne amintesc faptul că rezistența la standardele impuse nu e mereu alegerea potrivită, dar rămâne o alegere (!), ci nu un semn al conformării.
*Alina Vițel, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național Iași.
