Între mers și zbor: Goodbye, Lenin! (2003)

În fiecare dintre noi există dorința de a zbura; fie că vorbim despre depășirea condiției și, deci, despre nevoia detașării de realitatea neîndestulătoare, limitată, prea cuminte, fie că ne gândim la cazul lui Sigmund Jähn și la zborul său spre lună, cel care este idolul tânărului Alexander încă din copilărie. Cât e de importantă ținta noastră în timpul zborului? Ne bucurăm de zbor sau privim doar către punctul final? Pentru milioane de germani exista un singur punct de reper în zborul lor de a redeveni o singură națiune: Zidul care trebuia depășit cu orice preț. Dar în ce fel devenea posibil acest lucru? Alex își dorește să devină astronaut sau cosmonaut – și el însuși explică diferența prin raportare la cele două zone diferite ale Berlinului; există nenumărate aspecte divergente, însă tânărul alege să vorbească despre limba care, deși aceeași, numește realități diferite sau folosește cuvinte diferite pentru a desemna aceeași realitate. Regimul se îndrepta rapid într-o anumită direcție, iar căderea lui reprezintă un nou început: ca într-o probă de viteză – startul este cel mai greu, dar și cel mai important. Alex știe care sunt următorii lui pași, dar va reuși el oare să zboare sau va reînvăța să meargă cu pași timizi și mici, precum mama lui, ratând astfel începutul unei noi ere?

Filmul Goodbye, Lenin! prezintă viața familiei Kerner în Berlinul de Est, după plecarea tatălui în partea vestică. Mai mult decât atât, filmul reprezintă o recompunere minuțioasă și o analiză realistă a acelor timpuri, punându-se accent pe schimbările care zguduie societatea și conștiința.

Nostalgia alimentelor pierdute sau a petițiilor realizate de doamna Kerner atunci când un locatar al blocului depista o defecțiune a oricărui aparat este destul de repede înlocuită cu fericirea câștigării Campionatului Mondial de Fotbal din 1990 de către o Germanie nouă, unificată, prosperă. Totuși, niciodată oamenii nu pot avea aceeași percepție asupra evenimentelor, fapt absolut normal, căci definește diversitatea și impune reevaluarea, reajustarea fiecăruia în relația cu sine și cu ceilalți. Astfel, unii condamnă această schimbare radicală, în timp ce alții sunt deschiși, entuziasmați, gata să îmbrățișeze noua realitate. Rămâne doar să ne întrebăm ce ar fi făcut Alexander în cazul în care mama sa nu ar fi fost în comă în momentul prăbușirii Zidului. Ar fi mai încercat din răsputeri să păstreze neschimbată atmosfera ultimilor ani? Ar fi devenit el însuși nostalgic față de vechiul regim datorită iubirii nemărginite pe care i-o poartă mamei? Sau ar fi rămas același adolescent răzvrătit și impulsiv, care se gândește la viitorul său, la visul de a zbura spre ceea ce-i oferă viața?

Încă de la începutul filmului, putem observa că Alexander este foarte atașat de mama lui. Pentru el actul de a o răni este de neconceput, deși încă din adolescență îl definește intoleranța față de regim. La polul opus, mama celor doi copii încearcă să evite diferențele firești de gândire dintre generații pentru a nu isca noi conflicte în interiorul micii celule familiale, dar această frenezie a apărării liniștii pulverizează treptat imaginea adevărată asupra realității comuniste, punând în unele momente viața construită în jurul ideii slujirii unui sistem considerat indestructibil deasupra persoanelor din jurul ei. Mamă și fiu se dovedesc la fel de atașați de principiile lor morale și crezurile care îi definesc; dacă lui Alexander mama nu a reușit să îi insufle de la o vârstă fragedă dragostea de țară înțeleasă din interiorul principiilor rigide ale doctrinei comuniste, pentru ea, acest sentiment este întemeiat pe nevoia de regăsire. Dorința de apartenență poate fi distrugătoare uneori, mai ales în momentele în care considerăm că deja nimic nu mai poate fi pierdut. Cu siguranță, în astfel de situații, viața ne determină să ne amintim de fragilitatea ei prin întâmplări care pot schimba complet cursul pe care îl credeam firesc, în cazul ei fiind vorba de o comă de opt luni din care nimeni nu ar mai fi îndrăznit să creadă că își va reveni.

Acesta nu e un motiv de emoție?”

Filmul implică emoții diverse care se întrepătrund, se unifică; ele reflectă, în sens mai larg, situația locuitorilor Germaniei după momentul 1989.  Momentul în care Alex îi arată ziarul ce prezintă actualitatea din țară doctorului care îi dă veștile despre starea de sănătate a mamei lui și îl sfătuiește în legătură cu modul în care ar trebui să se poarte cu ea este semnificativ în ceea ce privește cursul evenimentelor. Întrebarea sa are rolul de a-l umaniza pe medicul care nu este familiar cu viața pacientei sale, fiul dorindu-și să privească problema în profunzime și să analizeze soluțiile pe care le are. Trecerile bruște de la o stare la alta le-am perceput ca pe o cădere constantă a cărămizilor din zidul pe care mama copiilor l-a construit singură în jurul ei, pentru a se apăra: în final, ea rămâne poate mai vulnerabilă decât în momentul plecării soțului ei, dar fericită și mulțumită de felul în care Alexander a avut grijă de ea. Cu siguranță, femeia a învățat să meargă din nou, făcând primii pași într-o lume care îi era necunoscută, având-o drept exemplu pe nepoata ei de abia născută, fiica Arianei, sora lui Alex.

Dacă însă am dori să definim mersul lui Alexander, l-am putea asemăna cu cel al unui rac, având în vedere raportarea sa la comunism, deși este privit drept un om al viitorului, care poate anticipa lucid evenimentele, care păstrează permanent o distanță între sine și acestea. Capacitatea de a se adapta noii situații este de neînchipuit uneori, deși se situează permanent împotriva vechiului regim. În majoritatea cazurilor, ne oferă impresia întoarcerii în timp, căci pentru el legătura mamă-fiu nu încetează să existe în aceeași termeni ai unei iubiri-responsabilități necondiționate, chiar și în momentul apariției Larei în viața lui. Astfel, ni se sugerează că, în cazul oricărui zbor  (real sau doar iluzoriu), persoana pe care Alexander ar lua-o cu el este, cu siguranță, mama. Spre deosebire de Ariane, Alex nu este sceptic și poate părea uneori chiar naiv, păstrându-și o doză de necesară inocență în vremurile schimbărilor majore; nenumărate sunt exemplele care demonstrează această latură a lui Alexander, dar unul ce merită menționat este încercarea lui de a-i oferi mamei posibilitatea de a se uita la televizor, creându-i iluzia că totul este neschimbat. Această imagine readuce pe retina spectatorului incipitul filmului și fascinația tânărului față de Sigmund Jähn și de călătoria sa pe lună, privită din fața micului ecran alb-negru.

Între mers și zbor va trebui mereu să găsim un echilibru. Filmul Goodbye, Lenin! reușește să creeze acea stare deopotrivă zguduitoare, tandră și sufocantă, iar vizionarea lui lasă impresia intrării într-un apartament părăsit, prăfuit, asemănător cu cel în care pătrund Lara și Alexander după căderea Zidului, când familii întregi și-au schimbat locuința.

Nu putem ști ce vom găsi înăuntru sau dacă alți oameni și-au lăsat amprenta vieții anterioare în acel spațiu, dar putem simți rezonanța trecutului acelor ziduri – cândva, în acel loc oamenii mâncau împreună castraveți Spreewald sau făceau curățenie în fiecare zi pentru ca praful să nu afecteze chipurile surprinse în fotografiile înrămate sau ascundeau mărcile germane în dulapuri, dar niciodată nu priveau spre cer și nu cunoșteau speranța de a zări un afiș uriaș care să facă reclamă la Coca-Cola.

Tu, acum, mergi spre ușa apartamentului, zbori trecând pragul. Și cine poate ști mai bine decât tine ce deschide de fapt cheia de sub preș?

 

 

(Anul acesta, elevii clasei a XI-a, filologie, de la Colegiul Național Iași, mulți dintre ei redactori „Alecart”, au un curs opțional intitulat „Literatura și filmul de artă”. Câteva dintre cronicile filmelor discutate la oră vor fi postate aici sau/și vor fi publicate în numărul 22 al revistei.)

*Sabina Cojocaru este pentru prima dată pe blogul Alecart cu un text; până acum am descoperit-o doar ca fotograf.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.