Am văzut chipul durerii. E chipul vântului din/ orașul Sarajevo, foșnind prin ziarele/ lipite de asfalt lângă o băltoacă de sânge în timp ce/ traversez cu o bucată de pâine sub braț. […] E chipul pe care îl deslușesc în inscripțiile de pe spatele/ fotografiilor de familie care cad în urma mașinii de gunoi./ E chipul care se împotrivește creionului, incapabil să/ inventeze vocabularul durerii, chipul cu care mă/ trezesc
Războiul nu iartă victimele, dar nici ucigașii. Nu iartă familiile destrămate, copiii orfani sau cadavrele înconjurate de sânge, uitate pe străzile murdare ale orașului. Războiul șterge nume și provoacă zgomot, urlete sfâșietoare care rup suflete chiar și noaptea, în vis. Devine o stare, o acceptare a faptului că nici măcar seara, în dormitorul în care plapuma se preschimbă în draperie și ferestrele sunt menite să devină frontiere, nu mai există liniște sau siguranță. Se simte ca un film, în care nu știi niciodată ce urmează să se întâmple, dar înțelegi că împușcătura sau glonțul nu sunt regizate. În orașul pătat de sângele anonim, dominat de disperare, doar medaliile mai rămân, oamenii nu. Și singurătatea. Căci, din ce alt motiv ți-ai trimite singur, propriile cadouri? Totuși, poate că Mâine o să ne trezim fericiți. Mâine o să ne trezim fericiți.
Îngerii plutesc deasupra orașului care își înghite drumurile,/ ai cărui locuitori dispar în câte-un tren. Îi auzi?[ …] Vorbesc despre îngerii care se simt ca acasă în dosarele poliției,/ despre îngeri în formă de muscă, bâzâind împrejurul calculatoarelor./ Pot să jur că am prins unul care-ncerca să-mi rupă-n bucăți poza din pașaport. […] Ei mituiesc lumina dimineții să arate ca ecranul televizorului […] Pe rafturile bibliotecii nu mai sunt cărți despre îngeri./ A rămas doar o gaură mare prin care poți auzi urlete și/ simți mirosul de case în flăcări. Nu mai vorbim./ Șoptim doar […] Acesta e anul schimbării, ne spunem în șoaptă și zâmbim./ Am vorbit în șoaptă și am zâmbit despre schimbare și anul trecut.
Îngerii au părăsit orașul. Acei îngeri cărora le ceri un semn că oroarea va lua sfârșit și viața va fi din nou așa cum o cunoșteai odată. Au rămas doar cei cu aripi sfâșiate de propriile păcate, cei ce nu au fost niciodată îngeri cu adevărat, însă așa au dorit să se considere. Acești așa-ziși îngeri, care, de fapt, tot oameni sunt, oameni murdari promițând binele și ascunzând adevărul, sunt cei care hrănesc războiul și care îi conduc pe ceilalți către o moarte sigură, plină de durere. Sunt cei care preschimbă lumina de afară, acum cenușă, într-o știre falsă clamând sfârșitul unei vieți îngropate în sărăcie, difuzată pe ecranele a milioane de ființe care continuă să spere. Căci și despre asta este războiul. Despre speranță. Când totul arde în jur, când ,,acasă” devine o ruină și când moartea pare să aștepte pe fiecare, mai repede decât și-ar dori sau decât ar fi pregătiți, speranța este singura care păstrează ființa vie, determinând-o să mai lupte încă o zi, o singură zi. Mâine va fi totul bine. Deși ziua de mâine pare să nu mai vină și astăzi se repetă la nesfârșit, timp de un an întreg. Totuși, la finalul anului, șoptim și vorbim despre schimbare. Mai contează dacă am făcut-o și anul trecut? Poate de această dată îngerii nu vor mai purta pușcă sau uniforme.
Dincolo de fereastra mea, oameni triști se plimbă/ comparându-se cu cei pe lângă care trec./ Afară oamenii poartă măști în timp ce-și plimbă câinii./ Până și câinii poartă măști. Afară e un dezastru. […] Se spune că li se întâmplă tuturor./ Dar acum nu mi se întâmplă decât mie./ Lui Adam, băiețandrul care stă într-o cușcă/ crezând că gratiile invizibile ale pleoapelor lui/ îl protejează de dezastrul/ de dincolo de fereastră.
Adam, cel de acum și cel de la începutul lumii, asistă la distrugerea acesteia. O distrugere de care doar omul, care a uitat ce înseamnă să fie om, este capabil. Războiul se oglindește la fel de crunt și în priviri de copil. În ochii lui Adam, care vede de la fereastră cum lumea pe care abia a cunoscut-o se năruiește în vuietul prevestitor de moarte al gloanțelor. Oamenii își pun măștile, cu speranța de a nu fi văzuți ca fiind ei înșiși, ca urme a ceea ce au reprezentat la un moment dat. Nimeni nu mai este ceea ce pare. Chiar și orașul se adăpostește în spatele unei măști pe care nu a realizat, poate, că o poartă. Casa, atât de strâmtă, promițând adăpost de marele dezastru de afară, devine neîncăpătoare, asemenea unei cuști. Alături de ea, lumea este o altă cușcă. Una confecționată din fier, ruginit pe alocuri, care îți permite doar să privești ororile din orașul tău și viața din celelalte orașe – cele în care războiul nu distruge familii și suflete. Nimeni nu poate pleca de aici decât prin moarte. Singura cheie este finalul războiului care pare să nu mai vină, dar care este promis, ca de fiecare dată, ca în fiecare an. Nu rămâne decât să încerci să uiți, să închizi ochii și să te gândești că lumea este doar un coșmar pe care îl visezi în fiecare noapte. Doar așa, închis în propriul trup, ca într-o cușcă menită de această dată să devină spațiu protector, lumea nu pare să mai fie atât de sfârșită.
Toată noaptea m-am ciondănit cu dumnezeu. Ce coșmar […] I-am arătat cercul rămas pe degetul unei bătrâne/ care tocmai își vânduse verigheta./ I-am arătat un pantof azvârlit într-un morman de gunoaie./ Nu cumva e pantoful pe care îl poartă băiatul în cârje,/ cel care cerșește pentru a-și răscumpăra/ istoria familiei?/ Cred că i-am spus că nici dacă ar da mâna cu mine/ tot nu m-ar putea face să cred că există cu-adevărat. Dar nu/ mai sunt sigur.
Credința se pierde odată cu fiecare clipă în care te simți înconjurat de oroare și suferință. E o suferință colectivă. O durere care pare să nu aibă sfârșit și care continuă să macine sufletele, să șteargă posibilitatea unui altfel de viitor. Verigheta, simbol al iubirii și al unei vieți petrecute alături de ființa care înseamnă cel mai mult pentru tine, a devenit un obiect care, vândut, promite venirea zilei de mâine. Doar urma lăsată pe degetul ridat mai este martoră la tot ceea ce a preschimbat dragostea în frumusețe – acum pierdută. Într-o lume în care războiul există, în care gloanțele seceră aleatoriu și în care violența este permanentă, Dumnezeu nu poate exista. Într-un oraș și într-o țară în care cei care mor nu sunt aproape niciodată vinovați, Dumnezeu nu este prezent. Și totuși, noaptea, în zgomotul puștilor, Dumnezeu pare să fie aproape, șoptindu-ți că, la un moment dat, totul va lua sfârșit, iar soarele nu va mai fi doar cenușă.
Du-mă pe plajă […] Nu-mi mai pasă că-mi ascund în buzunare/ degetele roșii de durere/ de la cât am învârtit rotița radioului/ în căutarea unui post pe care să se difuzeze liniștea./ Nu-mi mai e rușine că încerc să nu mă gândesc la nimic,/ absolut nimic./ Probabil încă se poate vedea pe cer gaura pe care am făcut-o/ când am tăiat pentru tine o constelație întreagă și ți-am dăruit-o,/ închipuindu-mi că ți-ar încăpea în portofel. […] Așa că du-mă pe plajă, dragostea mea,/ acolo unde fiecare pietricică are o rimă doar a ei,/ nimic mai mult decât o rimă, fără niciun înțeles.
Războiul înseamnă zgomot și lipsă de sens. Instaurează o lume în care nimic nu pare să mai aibă scop, pentru că războiul presupune distrugere. Tocmai de aceea lumea pare să se încheie la limita conflictului, la frontiera care nu poate fi trecută decât cu prețul vieții. De fiecare dată însă, undeva departe, există un loc, o plajă între stâncile căreia nu se aud focuri de armă și pe al cărei nisip nu există niciun fir de sânge. Fiecare pietricică are sens într-o lume care nu mai cunoaște ordinea și devine suficientă prin simplul fapt că există. Nu are nevoie de înțeles. Pe această plajă nu există singurătate și dragostea are lumina ei. Pacea are chip de femeie, chipul acela pe care îl vezi lângă tine, pe nisipul rece, privind stelele și cerul ce promit o lume infinită. În acel moment, din dorința de a-i arăta că frumusețea încă există (și poate pentru a te convinge și pe tine), decupezi o constelație pe care să o pună în portofel, acolo unde și tu ai o fotografie cu ea – pentru a o privi când lumea își pierde din nou culoarea și lumina, fiind cufundată în sânge.
Primăvara vine. În cârje./ Sosește vremea medaliilor,/ când copiii din orfelinatele proaspăt văruite încep să caute albume de familie,/ vremea când steaguri uriașe acoperă acest peisaj al ororii/ în care vecinul meu, în pivniță/ ține în mână o mănușă de copil. Și plânge.
Totul ia sfârșit, chiar și războiul. Acesta este momentul în care primăvara începe să vindece aproape tot ceea ce au lăsat gloanțele în urmă. Până și ea vine însă în cârje, atinsă de violență. Ceea ce nu poate vindeca este suferința. Gândul că nu vei mai auzi în fața casei focuri de armă sau gândul că sângele nu va mai păta trotuarele îți permite să speri că trecutul nu se va repeta, dar nu anulează pierderea. Tatăl sau fiul care au plecat printre miile de soldați și nu s-au mai întors niciodată. Fiica sau mama care a fost ucisă de soldați în uniforme și abandonată în pădurea din apropierea graniței, atât de aproape de libertate. Copilul în urma căruia a rămas doar o mănușă, părintele în urma căruia dragostea și-a pierdut înțelesul, devenind doar un chip dintr-un album foto vechi. Și, în pofida tuturor acestor gânduri și pierderi, primăvara vine. În cârje.
alerg în apartamentul nostru/ mă privesc în oglindă/ mă uit la fotografia ta atârnată pe perete/ și nu-mi pasă că nu mai sunt același/ care striga când te-au luat de lângă mine./ Mi-ai spus că te vei întoarce/ dragostea mea/ când războiul o să se termine în sfârșit./ Războiul s-a terminat./ Cel puțin așa scrie/ în ziarul de dimineață.
Volumul Războiul s-a terminat, dragostea mea, scris de Goran Simić, surprinde războiul în cea mai necruțătoare formă a sa. Surprinde pierderea și disperarea. Da, războiul ucide suflete și trupuri. Ce nu poate însă distruge e dragostea. Într-o lume în ruină, lipsită de sens și de ordine, peste care Dumnezeu poate a uitat să vegheze, iubirea este ultima fărâmă de puritate și lumină. Ultima care promite împlinire.
- Pe 13 și 14 iunie, la Muzeul „Vasile Pogor” – Casa Junimii și Acaju Café, Iașul devine epicentrul unei experiențe literare vii: „Literatura de lângă noi”, ediția a IV-a. Poeții Goran Simić (Bosnia și Herțegovina) și Dragan Jovanović Danilov (Serbia) se întâlnesc într-un altfel de dialog cu Dan Coman și Bogdan-Alexandru Petcu, într-un eveniment unde poezia contemporană, reflecția critică și arta se împletesc. O ediție specială, dedicată poeziei și dialogului dintre arte, într-un parteneriat inspirat între Muzeul Național al Literaturii Române Iași și revista Alecart. Detalii despre evenimente, AICI.
*Maria Ioana Oglinzanu, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, filo, la Colegiul Național Iași.
