Grădina de naftalină de Roxana Baltaru sau Vizitele clandestine ale vieții

Îmi place să citesc poezie. E drept, nu orice fel de poezie: mai degrabă poezie contemporană, vibrantă, frapantă și tulburătoare, în care regăsesc fragmente din viața mea, secvențe cât se poate de umane și, implicit, de reale. În poezie, de fapt în orice creație, trebuie să fii tu însuți: prin forța lucrurilor, aparții lumii pe care o reprezinți.

Roxana Baltaru s-a născut în 1991 la Rădăuți. A absolvit Colegiul Național „Petru Rareș din Suceava, apoi a studiat în străinătate: în prezent lucrează ca asistent universitar în Sociologie la University of Warwick. A fost membră a Clubului de Poezie Alecart și a Cenaclului Zidul de Hârtie. A înființat Cenaclul Literar pentru Studenții Români la Universitatea Essex. Pe contul Facebook apare această autoprezentare: easily excited about social science, poetry & forests.

M-am bucurat să aflu că Roxana Baltaru a debutat cu un volum cum așteptam de mult să citesc. Volumul Grădina de naftalină (Casa de Pariuri Literare, 2021; editor, Cristian Cosma) descrie trăiri autentice ale poetei, într-un limbaj denotativ, deloc sinuos, care așază cititorul în mediul său cotidian. Autoarea reușește să ofere cititorului tabloul lumii personale, marcând etape de dezvoltare tipice: copilăria la țară, primele iubiri, excursiile la mare, cu nopțile nebune de beție, naveta casă-oraș universitar cu trenul, plecatul din țară, cariera (profesională).

Personal, văd volumul Roxanei ca strigătul de ajutor al unei păsări prinse în colivie. Dornică să se exteriorizeze prin poezie, autoarea este, de altfel, o persoană intuitiv-reflexivă, care privește (ca noi toți) cu nostalgie la vremurile de demult, la casa și la chipurile bunicilor. În același timp, Roxana este o imigrantă economică tânjind după țara pe care a părăsit-o, blocată fiind pe meleaguri străine. Deloc surprinzător, pandemia și lockdown-ul par să închidă irevocabil pasărea în colivie, formând un cerc vicios al dependențelor tehnologice.

Volumul este structurat în patru secvențe biografiste: Bica Reveca și alte ecouri, Tipsy, Lockdown, Clandestin. Roxana Baltaru are o uimitoare capacitate de a poetiza pe mai multe registre, mereu verosimilă și originală, punându-și în valoare discursul. Narative (unele) sau descriptive (altele), poemele dau impresia răsfoirii unor pagini de jurnal, scrise în perioade și la vârste diferite: o mreu acută realitate fotografică. Cele patru părți sunt structurate cronologic, iar poemele păstrează, în mare parte, o desfășurare temporală regulată, punându-se accent subtil pe tensiuni, traume, bucurii. Fără a da prea multe spoilere pentru iubitorii de poezie, ci, mai degrabă, o cheie de acces către universul creat de Roxana, voi prezenta în continuare succint secvențele volumului, conturate după viața concretă a poetei, dar nedând niciodată impresia de egocentrism auctorial.

Intitulată Bica Reveca și alte ecouri, prima parte a volumului este, cu siguranță, partea mea preferată. Citind-o și recitind-o, m-am regăsit de fiecare dată în pasajele descriptive ale vieții rurale, pe care poeta reușește să le integreze într-un cosmos (ludic) al copilului român. Poemele vorbesc despre bunici, despre strânsul fânului și despre alăptatul mieilor, despre mersul la băi și despre alte activități, pe care poeta și le amintește cu nostalgie. De câte ori nu ne-am auzit bunicii vorbind despre hainele de moarte din pod, ținute cu mare grijă pentru momentul pe care ei îl percep ca pe o eliberare spre lumea de dincolo (lumea mai bună sau nu). Textele acestea mi-au amintit despre ușurința cu care bunica pronunța cuvântul moarte în fața copiilor, despre bunicii noștri înduioșător de cuminți și de simpli, care se hrăneau cu bunătate. Amintiri corosive sunt împrăștiate în cioburi care zgârie adânc sufletele celor ce au prins astfel de vremuri, lecturarea acestor poeme fiind, în sine, un memento al timpului (timpul trece -/ o banalitate): în pod se află temporar/ lada cu hainele de moarte (Treburi casnice) sau pisică blândă Reveca/ pe coasta vetrei se împărțea/ între Dumnezeu și casă (Sfinx).

Grupajul intitulat Tipsy ne poartă în alt plan, de data aceasta animat de adolescență, dragoste și nostalgie. Am spus că vreau să cresc/și toate au plecat/să-mi facă loc: așa se încheie Țărm pustiu, unul dintre poemele pe care le-am simțit cel mai aproape de trăirile mele de la această vârstă, când realizezi că timpul este, în fond, cea mai mare capcană în care putem cădea. Întregul capitol este un elogiu fără efuziuni romantice adus adolescenței și, implicit, iubirii, care te fac să te simți cu adevărat viu: distracțiile (în barul cu aburi rotunzi/ ne iubim de față cu lumea), consecințele deseori negative ale propriilor alegeri, alte asemenea aspecte tipice adolescenței, descrise într-un limbaj deloc ermetic, mai degrabă controversat (rezemată de budă/ o fată de treabă dormea/ pe cruciulița dintre sâni), precum călătoriile, oboseala, prietenii lipiți de viața noastră: o-dată am văzut o fată/ cum a ieșit din piele/ avea tendoane lungi și netede/ cu niște panglici roșii/ când au realizat că se poate/ s-au îmbrăcat toți în pielea aia. (Majoritatea știm).

Partea a treia, Lockdown, descrie perioada pe care o cunoaștem cu toții (și de care ne-am și săturat), chinuitoarea perioadă pandemică, care ne-a măcinat bodies and souls și ne-a făcut (mai mult sau mai puțin) umani. Poeta vorbește despre efectele pandemiei: degetele dolofane, primele riduri, moartea posibilă între mese, dependența de tehnologie. Roxana Baltaru simte și nevoia jocului de tip caligramă, însoțind inedit două poeme cu grafice: pandemia este, cu siguranță, o numărătoare matematică incertă, care necesită o reprezentare grafică interpretabilă, ca în poemul Unde m-am rostogolit (pe orizontală: anii ca intervale/ exacte/ pe șesuri, iar pe verticală: bucuria/ inimii/ fericirea) sau ca în poemul $ baril petrol: în pandemie vezi/ istoria/nefinalizată// îți bate inima.

Secvența biografistă finală a volumului, Clandestin, o scoate în prim-plan pe Roxana-nomad, imigrantă economic, nevoită să ocolească cozi de check in în drumul ei spre casă, migrând spre ape dulci/ ca un banc de chefali. Tratând cu ironie românii din Anglia, îndestulați ca să se mai gândească la bani, dar cu o tristețe specifică, Roxana descrie situații pe care le-a întâlnit în străinătate. În aceste poeme, poeta este deosebit de profundă, contrariată de situația în care se află: întrebarea e dacă o face fericită distanța de casă sau, mai degrabă, o macină în tăcere: m-au cutremurat/ toți anii în care nu m-am gândit/ și că dacă nu m-ar fi ajuns acest/ ecou extraterestru perele răpănoase/ n-ar fi existat vreodată. (Ecoul extraterestru).

Autoarea folosește deseori forme subtile (și neobișnuite) de mascare a nostalgiei dureroase, ca în poemul Ultima vizită a țării mele, în care care este sancționată o frecventă greșeală gramaticală: a venit să-și vadă copiii/ (exclusiv pe cei cu trei de i/ dacă ești copi sau copii/ nu-ți sunt mamă eu).

Topos poetic original, Grădina de naftalină nu este o grădină în care se bea ceai (englezesc), ci un spațiu aseptic, în care se răscolesc amintiri. Memoriile sunt scoase de la naftalină, sunt scuturate bine și împachetate cu grijă pentru a nu se deteriora. Și nu e vorba doar de grădină: în volum întâlnim asocieri asemănătoare, precum liniștea din naftalină, parcul de naftalină, toate ducând cititorii cu gândul la fragilitatea unui obiect vechi, care a fost întreținut cu grijă. Naftalina, pe care cu toții o știm atât de bine, prinde sensuri noi, chiar ilustrația de pe copertă ducându-ne cu gândul la o formulă din chimie, care ar putea descrie substanța. Iepurele (și nu pasărea), animal rapid, care caută mereu să fugă (deci nomad), este prins în ilustrație, în naftalină (și nu în colivie): obligat să nu se piardă în depărtare, fiind vizitat clandestin doar de propriile temeri.

Volumul de debut al Roxanei Baltaru este expresia unei acumulări substanțiale de experiență umană și deopotrivă de trăire poetică angajată. Poetă deosebit de exigentă cu sine și cu textele personale, Roxana Baltaru construiește cu talent un echilibru (altfel, greu de controlat) între planurile contradictorii despre care ne vorbește în volum. Apărut la finele anului trecut, volumul Grădina de naftalină reușește să creeze o imagerie inconfundabilă: un ansamblu admirabil de imagini reprezentând fapte, personaje, stări, toate având aceeași sursă, anume viața adevărată, niciodată îngrădită.

Bonus: o poezie de Roxana Baltaru publicată  în unul dintre primele numere ale revistei ”Alecart”

Despre țara mea

 ţara mea este o tipă cu sânii lăsaţi

poeţii îi storc pântecele prin crâşme şi parcuri în orele când naţionalismul usucă gurile.

 

sunt zile în care pleacă ai mei de-acasă

şi tencuiesc pereţii până în timpane, ţara mea vine se aşază pe fotoliu

discutăm ca între fete.

 

bârfeşte Ianuş că ţara mea ar fi o curvă ieftină şi frumoasă chiar foarte frumoasă trăişte în noi

ca în case cu lumină roşie.

 

eu sunt vinovată pentru că eu mi-aş face o operaţie

de schimbare de patrie

fără să clipesc.

 

respir acolo unde se aud informaţii importante

în urechea ţării mele

locul unde rusul a sărutat ţara mea

cu limba subţire şi lungă.

 

când o să fiu mare

o să umblu din om în om

ca să ascult povestea ţării mele

o să am bani pentru pungi şi cuburi de gheaţă

cu care să-i lipesc aripa la loc.

*Alexandra Alexandru este studentă la Facultatea de Litere, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Scrie recenzii & cronici dramatice.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!