În cel de-al doilea roman al său, Grădina de sticlă, Tatiana Țîbuleac ne introduce într-o lume a îndoielilor, a greutăților și a fricii de singurătate, un mediu marcat de intransigență, de cruzime, în care pierderea inocenței, a fragilității și confruntarea cu un destin aflat încă de la început sub semnul incertitudinii sunt inevitabile. Realitatea deseori aspră a unui Chișinău marcat de revoltă, de cenușiu, angoasant și aflat într-o permanentă schimbare este configurată dintr-o perspectivă feminină, cea a unei fetițe adoptate de către o rusoaică a cărei ocupație este să strângă sticle pentru a-și asigura traiul de zi cu zi. Tamara Pavlovna e însă departe de a îndeplini rolul de mamă, Lastocika fiind supusă zilnic la o muncă asiduă și obligată să învețe sub amenințarea violenței, a „triunghiului” ce o va însoți simbolic întreaga viață. Astfel, părăsirea orfelinatului creează doar iluzia libertății, e o punte între un mediu claustral, dezolant și o lume în care se regăsește umilința, în care Lastocika sfârșește prinsă între două culturi, două limbi, între iubire și neiubire, între acceptarea propriului destin și suferința provocată de gândul că a fost abandonată de părinți, deși aceștia erau în viață.
(…) în capul meu limbile se încurcă și îmi amorțesc creierul. În ce limbă să vă caut? În ce limbă să vă iert? De ce nu v-a spus nimeni că mai bine rămâneați morți? Morți, m-ați fi iubit mai tare. Morți, v-aș fi iubit mai tare.
Lumea proiectată de Tatiana Țîbuleac ne familiarizează cu ceea ce înseamnă viața simplă a unor oameni diverși, fiecare confruntându-se cu propriile nefericiri și ducându-și existența în Chișinăul totalitarismului, al schimbărilor politice și al prejudecăților, peste care adie o aură de tristețe, uneori sumbră, alteori vag poetică, în jurul căreia se construiește întregul roman. Comunitatea blocului îi aduce Lastocikăi alinare printre clipele unei copilării dificile, reușind să disimuleze imaginea mizeră a cartierului, a blocurilor comuniste și a unui spațiu dezolant, în care visurile unei orfane par a fi lipsite de însemnătate. În ciuda caracterului Tamarei, pentru care strângerea sticlelor și frica de sărăcie vor deveni treptat singurele preocupări, iubirea nu lipsește în totalitate. Aceasta apare pretutindeni, în diferitele sale forme, contribuind semnificativ la formarea unui caracter puternic, ambițios, ce continuă să răzbată indiferent de cât de departe poate părea fericirea. Cu toate că personajele Tatianei Țîbuleac par a trăi o existență comună, fiind afectate în aceeași măsură de o lume aflată parcă în plină destrămare, fiecare își are propria tristețe sau durere, are speranțe și mici visuri, poveri de dus și temeri de înfruntat, iar viața lor, deși poate părea marginală, ajunge să impresioneze prin acea intimitate pe care Cernobîlul sau prăbușirea unui regim nu o va putea înlocui niciodată.
De la toate am învățat ceva, de la toate femeile mele – câte un lucru. Ambiție de la Tamara Pavlovna. Dărnicie de la Șurocika. Resemnare de la sărmana Tonea, inimă ușoară de la Raia. Și doar de la Katia, care a fost lumina ochilor mei, n-am reușit să învăț lecția până la capăt. Frumusețe știa ea cel mai bine. Dar n-a fost să fie.
Tamara Pavlovna, cea care a adoptat-o pe Lastocika și i-a devenit ulterior mamă, este un personaj marcat de complexitate, o mărturie a căderii în obsesia pe care o manifestă prin discursurile recurente cu privire la educație și succes, la nevoia de a colecta sticle și la frica absurdă de sărăcie. În ciuda atitudinii sale reci, a incapacității de a-și exprima iubirea, Lastocika nu o va putea învinui pentru nenumăratele evenimente traumatice cu care se confruntă sau pentru îndoielile cu privire la propriul destin (Nu m-a mirat, nu am condamnat-o. Aș fi făcut exact la fel – mă crescuse bine.), iar relația dintre cele două, deloc liniară, presupune durere și îndârjire, gândul rău, dar și o anumită compasiune, o apropiere netradusă în vorbe sau gesturi, asemănătoare unei răni ce nu se închide niciodată, dar pe care o știi ca fiind a ta, la care privești cu durere și nostalgie în egală măsură. Ceea ce a ajutat-o într-un final pe Lastocika să își înfrunte condiția, sa treacă peste lipsa de iubire maternă și peste boala Tamarei au fost însă răbdarea și visul de a deveni medic.
Lunile treceau și înțelegeam că, dintr-un internat mic, ajunsesem în unul mai mare. Și tot în grupa de fete. Aceleași discuții, aceleași reguli, aceeași cruzime amestecată cu teamă și invidie.
În romanul Tatianei Țîbuleac sunt permanent prezente două planuri: perioada copilăriei, la fel de imprevizibilă și de fragilă precum o „grădină de sticlă”, și cea a maturității, marcată atât de regrete, de urmele lăsate de suferință și de nefericiri, cât și de o anumită duioșie, de amintirea unei copilării care, în pofida imaginii deprimante, i-a rezervat o realitate mai blândă. Îmi era dor de duminicile din curte, de noi fete, de sucul de mesteacăn, care dispăruse din magazine. Îmi era dor chiar și de băieți, care se făcuseră toți înalți și urâți, câinoși și fumători.
În același timp, limba și învățarea acesteia definesc întreaga copilărie a Lastocikăi, devenind singurul mijloc de „validare” a sinelui, un instrument de căutare a apartenenței și a unui loc în lume, dar și modalitatea prin care un copil orfan se poate integra într-o societate cu nesfârșite prejudecăți și legi nescrise, în care limba și cultura rusă erau privite drept superioare. În ciuda eforturilor de a se conforma realităților sociale și a pedepselor date de Tamara, învățarea limbii ruse nu s-a dovedit a fi suficientă, iar tranziția la „moldovenească” și ulterior la limba română demonstrează imprevizibilitatea unor vremuri în care schimbarea și declinul păreau a fi pretutindeni, tulburând viețile unor oameni nevoiți să renunțe mereu la propriile credințe și moduri de viață. Limbajul o va urmări pe Lastocika și în perioada maturității, fiind una dintre cauzele transfigurării propriei identități și a neliniștilor provocate de incertitudinea cu privire la destinul său. Au trecut atâția ani de când am ajuns la București și nu s-a schimbat nimic. Tot „rusoaica” am rămas. Limba și frica: cu cât mă cumpără, cu atâta mă vând. Iată, clar transpusă, problema apartenenței și a identității, a ceea ce ești în relație cu modalitatea de a te exprima, a modului în care o limbă sapă și aduce ceva în cel ce o vorbește. E o realitate pe care Tatiana Țîbuleac nu doar că o surprinde cu o extraordinară acuratețe, dar o „atașează” unui destin în formare și o leagă, în același timp, de o realitate mai amplă și mai complexă. E drama Lastocikăi și drama unui popor.
Pe fundalul unei realități politice haotice aflate sub semnul violenței, al incertitudinii și al unui regim ce e pe punctul de a se prăbuși, în care limba, identitatea și ideologiile sunt mereu contradictorii și surse de noi tensiuni, universul interior creat de Tatiana Țîbuleac impresionează prin sensibilitatea profundă prin care sunt expuse „cioburile” din viața unui copil ce a descoperit mult prea devreme constrângerile vieții.
Grădina de sticlă este un roman despre fragilitatea unei lumi deseori lipsite de umanitate, despre identitate și căutarea sinelui, despre iubirea ce poate apărea în cele mai neașteptate forme, despre suferințe care pot schimba definitiv fibra interioară a unui om. Lastocika, „rândunică” în limba rusă, ascunde un simbolism aparte, proiectează frumusețea și inocența acolo unde totul pare pe punctul de a se „sparge”. Este, de fapt, numele unei eroine care reușește să „își ia zborul” indiferent de nedreptățile lumii, de ceea ce este frânt și teribil în destinul său și să își construiască, din cioburi, caleidoscopul vieții.
[La Bistrița, poeții invită un prozator. Anul acesta: Tatiana Țîbuleac care va intra în dialog cu cititorii într-un eveniment moderat de Nicoleta Munteanu, editor-coordonator Alecart, sâmbătă, 16 iulie, la ora 11, pe terasa Restaurantului Rapsodia. AICI puteți consulta întregul program al Festivalului „Poezia e la Bistrița”- 14-17 iulie, 2022.]
*Antonella Malfara, redactor Alecart, este elevă în clasa a IX-a, științe, la Colegiul Național Iași. Anul acesta, Antonella a fost laureată la faza națională a Olimpiadei de Limba și Literatura română.
