Povestea descompusă în cioburi: Grădina de sticlă**

Pentru ei, pentru acești oameni, mereu frumoși și adeseori nebuni, viața trebuie să fie o poveste. Pentru că, doar acolo, între coastele ei moi și fermecate, se împacă ei cu răul și cu durerea, cu bolile și cu trădările, pentru că știu…

După ce am terminat Vara în care mama a avut ochii verzi, primul roman al Tatianei Țîbuleac, nu aș fi crezut că voi găsi o a doua carte în a cărei țesătură iubirea și ura să se întrepătrundă atât de puternic și iremediabil sau în care să pulseze o sensibilitate ce îmbracă forma unei sfâșietoare indiferențe. Totuși, citind Grădina de sticlă, am regăsit cu aceeași plăcere scriitura cu irizări de poezie a Tatianei Țîbuleac, de data aceasta configurată sub forma unei povești compuse și recompuse din zeci de cioburi de sticlă multicolore. Astfel, cititorului îi sunt înfățișate două posibilități: să încerce să le lipească, reconstituind un vitraliu fragil și gata să se spargă la cea mai fină atingere, sau să le așeze într-un caleidoscop aproape strivit, așteptând să vadă ce forme vor mai putea prinde contur când acesta este rotit. Romanul creează un colaj de imagini incandescente ce pulsează la unison, din ele cristalizându-se deopotrivă ură și iubire. Aceste două sentimente își revendică, aproape cu aceeași forță, personajul, linia fragilă ce le separa cândva devenind inexistentă.

O nouă viață sau cum să devii om

În centrul poveștii de (și din) viață se află Lastocika, romanul începând în clipa în care fetița, în vârstă de șapte ani la acel moment, este luată de la orfelinat de o femeie pe nume Tamara Pavlovna. Episodul devine reperul în funcție de care se configurează întreaga ei existență, punctul care desparte cele două vieți incongruente ale sale: cea dinainte și cea cu Tamara. Treptat, amintirea – și așa ternă – a celei dintâi ajunge să se disipeze până în momentul în care devine aproape inexistentă, viața fetei părând să se limiteze la anii petrecuți alături de femeia care a adoptat-o, femeia care îi spune cuvintele ce îi vor (re)modela destinul: dacă o să mă asculți, te voi face om. Întrebarea al cărei ecou se aude – la început abia perceptibil, după care din ce în ce mai acut – în urma acestor cuvinte este ce fel de om va deveni Lastocika: unul care dorește aur sau unul care caută stele (Inimă avea, nu zic nu, dar nu din aceeași carne ca a mea. Inima ei voia aur, a mea, stele). Trepidațiile acestei întrebări reverberează pe tot parcursul romanului, urmărind atât cititorul, cât și protagonista de-a lungul existenței sale, fiind neclar cine va afla primul răspunsul – sau dacă acesta va fi, măcar, dezvăluit. Ceea ce mi s-a părut extrem de interesant în modul în care este construit personajul Lastocikăi este că, deși e surprins pe parcursul mai multor ani, de la copilărie până la maturitate, esența sa rămâne aceeași. Vocea Lastocikăi mi s-a părut încremenită, imună la trecerea timpului, imobilizată de amintirea anilor petrecuți alături de Tamara. Toate aceste amintiri (încă) pulsatile par că s-ar fi amestecat până la omogenizare, transformându-se, apoi, într-un grăunte de chihlimbar.

Pendularea între ură și iubire

Totuși, și aceste amintiri despre Tamara Pavlovna sunt scindate, sentimentele fiind contradictorii, transformându-se într-o fuziune de recunoștință acompaniată de iubire profundă și de ură viscerală, acest tumult amintind inevitabil de trăirile personajului din Vara în care mama a avut ochii verzi. Aici, însă, trăirea nu îmbracă forma unor manifestări vehemente, ci este permanent interiorizată, mascată de o aparentă indiferență ce creează o distanță indisolubilă între protagonistă și cititor. Portretul Tamarei ajunge să fie, în percepția Lastocikăi, suspendat între imaginea binefăcătoarei care a luat-o din orfelinat și i-a oferit șansa de a deveni om și cea a unei persoane insensibile, al cărei singur scop este cel de a se îmbogăți, chiar dacă asta înseamnă să o exploateze pe fată, obligând-o să caute și să adune neîncetat sticlele pe care urmează să le vândă. Astfel, viața ei ajunge să se clădească pe – și din – cioburi de sticlă, imaginea acestora încapsulând deopotrivă frumusețe și durere, fascinația cristalizată din strălucirea sutelor de culori ale sticlelor și repulsia pe care o presupune căutatul lor printre gunoaie. Incertitudinea ce planează peste viața Lastocikăi provine (și) din întrebarea de ce a înfiat-o, de fapt, Tamara Pavlovna și, în fundal, dar persistent, de ce au abandonat-o părinții ei naturali. Să fie oare doar necesitatea unui ajutor la adunatul sticlelor – nimic altceva în afara unui instrument de a câștiga bani – sau o încercare de validare a propriei existențe, de proiectare a propriilor visuri și speranțe în fată? Tamarei îi este imposibil să se bucure de averea pe care a strâns-o întreaga viață, ban cu ban, sticlă cu sticlă, rămânându-i doar speranța că Lastocika o va face, conferind, astfel, un sens vieții ei. Mi s-a părut semnificativ faptul că protagonista va ajunge să aibă ea însăși o fiică – născută, în urma unei întorsături a destinului, cu așa-numita boală a oaselor de sticlă – pe care o va numi Tamara. Existența ei ajunge să penduleze între cele două Tamare, cea care i-a oferit ei o viață și cea căreia ea i-a dat viață.

La granița dintre proză și poezie, indiferență și sensibilitate

Mai mult, această dilemă a Lastocikăi este dublată de o alta, și anume pendularea ei între sonoritatea limbii ruse, impusă odată cu luarea de la orfelinat de către Tamara, și cea a limbii române, fiecare dintre cele două presupunând o transformare la nivelul interiorității personajului. Acțiunea romanului se desfășoară într-un Chișinău surprins în plină schimbare, atât din punct de vedere politic, cât și social, aceste mutații alcătuind fundalul existenței de zi cu zi a fetei. Insistența neobosită a Tamarei Pavlovna ca Lastocika să învețe rusă face ca asupra acestei limbi să se imprime chiar atributele femeii, un amestec difuz de rigiditate și frumusețe, de distanțare și fascinație. E adevărat că această transmutare interioară a protagonistei produsă de oscilația între cele două identități e parțial estompată de încercarea ei de a-și anestezia permanent trăirile și de a se refugia, parcă, într-o cochilie de aparentă indiferență, însă devine din ce în ce mai evidentă pe parcursul romanului.

Capacitatea Tatianei Țîbuleac de a construi lumi și personaje marcate de o anumită sensibilitate încremenită și rece este unul dintre aspectele care (mă) fascinează atât de mult, atât în Grădina de sticlă cât și în Vara în care mama a avut ochii verzi. Autoarea zugrăvește un univers deopotrivă recognoscibil și contorsionat, în care fragilitatea și asprimea pulsează la unison, atât cititorul cât și personajele situându-se în spațiul dintre ele.

Tatiana Țîbuleac radiografiază toate asperitățile vieții cu o privire percutantă și dificil de descris, reușind, în același timp, să mențină o anumită distanță indisolubilă între personaje și cititor. Am perceput această distanță ca pe o sticlă translucidă care îți permite să trăiești în interiorul lumii în care se mișcă Lastocika, să observi și să înțelegi personajele și să te situezi în universul configurat în paginile cărții, însă fără a-i putea pătrunde cu adevărat toate faldurile. Această sticlă translucidă care blurează parțial accesul la adevărul ultim al ființelor prinse în hora unor întâmplări când dureroase, când aducătoare de speranță creează impresia unei lumi decupate întocmai după forma realității, însă înfățișează, de fapt, o realitate ușor distorsionată. Distanță pe care o presupune scriitura Tatianei Țîbuleac este unul dintre aspectele care frapează în romanul Grădina de sticlă, alături de infuziile poetice din țesătura textului. Ambele romane ale scriitoarei par astfel a se țese pe baza unor poeme transfigurate în proză, impresia creată fiind cea a unui univers incandescent, plin de lumină și culoare. Și dacă după Vara în care mama a avut ochii verzi mi-a rămas întipărită pe retină acea culoare verde-smarald, atunci când am terminat Grădina de sticlă am avut în fața ochilor tot atâtea culori câte cioburi de sticlă a văzut Lastocika.

A cui poveste, a cui dreptate?

Cred că aceasta este impresia cea mai puternică pe care am păstrat-o după parcurgerea romanului: infinitatea de culori pe care le poți obține atunci când pui laolaltă cioburile din povestea Lastocikăi. Asta și cuvintele ei despre ce înseamnă, de fapt, o poveste: …Știu că o poveste nu lasă niciodată lucrurile nerezolvate. O poveste – chiar și cea mai scurtă, chiar și cea mai tristă – are mereu grijă să facă dreptate. În esență, Grădina de sticlă e o poveste care deschide și apoi vindecă răni de mult cicatrizate, dar care nu dispar niciodată pe deplin, o poveste care sensibilizează și sfâșie în același timp, o poveste care, în cele din urmă, face dreptate. Însă întrebarea care rămâne este pentru cine face, de fapt, dreptate această poveste? Pentru Lastocika, fetița de sticlă căreia i-a fost oferită o șansă de a fi făcută om, pentru Tamara, prinsă pe veci la granița dintre ură și iubire sau pentru acei oameni mereu frumoși și adeseori nebuni care nu contenesc să caute răspunsul la întrebare?

 

 

*Raisa Manolescu, redactor Alecart, coordonatoare a Clubului Alecart Junior, este elevă în clasa a X-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

**Articol preluat din numărul 22 al revistei „Alecart” (aprilie – 2019).

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.