Cu siguranță, de aceea povestim. Ca să creăm încă un coridor paralel, în care lumea, toți cei aflați în acest coridor se află la locurile lor, ca să deviem povestirea pe o altă brazdă atunci când situația devine periculoasă și moartea se apropie, așa cum grădinarul deviază cursul apei spre brazda următoare din grădină.
O carte a doliului. A vieții, a morții, a ceea ce vrei să păstrezi, a ceea ce știi că nu poți salva, dar te încrâncenezi să încerci punând între tine și cel ce a fost gânduri care nu au mai apucat să fie rostite. Adunând întâmplări, momente, cuvinte, tot ceea ce numim amintiri, dând o altă consistență ființării alături de el, căutând o formă suportabilă pentru timpul ce se măsoară diferit în absența sa. Care e una definitivă. Grădinarul și moartea e cartea urmelor pe care bărbatul ce ți-a fost tată le lasă în tine. A reconstituirii timpului petrecut împreună și a lumii așa cum a fost ea până de curând, dar și a felului în care arată ea astăzi. O carte-mărturisire, eliberatoare și smulgând morții bucăți de viață. Prin scris. Recuperând fâșii de lumi interioare prin care strecori fire de lumină și de dragoste pentru a împiedica neputința, durerea, tristețea să acapareze totul. Transformând în crâmpeie de poveste chipul și viața bărbatului țintuit la pat care ți-a fost tată. O carte în care se adună imagini cu și despre el – acele urme cu care rămâne un copil devenit adult, un bărbat care e la rândul lui tată, un fiu care a avut un părinte, iar acum nu-l mai are. O carte despre cum arată realitatea pentru un fiu ce asistă la descompunerea unui trup ce era odinioară atât de frumos, atât de puternic. Un trup de uriaș. Acum măcinat de boală. De cea mai crâncenă suferință fizică. Luptând nu atât pentru câteva momente în care durerea să fie suportabilă, cât pentru demnitate și pentru liniștea celui de lângă. Continuând să sufere și să ocrotească. Căutând așadar să nu piardă bruma de demnitate pe care boala ne-o refuză uneori. Aducând cu ea sentimentul copleșitor de vinovăție, convingerea că am devenit o povară pentru cei pe care îi iubim în cea mai mare măsură. Un fiu și un tată. Viața fiului și viața tatălui.
Moartea părintelui e deja un fapt împlinit. Doar în scris o poți amâna, te poți abate de la deznodământ. În scris poți să-ți ții părintele încă un timp departe de moarte, să-l păstrezi în viață. Să-l transformi pe „atunci” în „acum”. Grădinarul și moartea e cronica răstimpului dintre ceea ce știi că s-a întâmplat și modul în care trăiești asta. Cuvintele nu umplu golul, nu încearcă să ajungă până la bărbatul acum definitiv absent sau să-l păstreze în amintirea celor de aici. Cuvintele sunt modul în care un fiu continuă să fie lângă un tată. Vorbind despre el când a vorbi cu el a devenit imposibil. Sunt cuvinte menite să ridice un stăvilar între prezență și absență. Să îmblânzească. Să păstreze aproape. Infiltrate de o subtilă meditație despre iubire, despre timp, despre pierdere, dar mai ales despre ceea ce contează.
Tatăl meu era grădinar. Acum e o grădină.
Aceasta e poate una dintre cele mai frumoase imagini care transfigurează o realitate supusă timpului într-o alta pentru care moartea nu e decât pregătirea pentru o nouă naștere. Tatăl grădinar și tatăl devenit grădină nu e aici o metaforă. E prelungirea unei vieți în realitatea care i-a adus cea mai mare bucurie. Care l-a stors de vlagă și l-a ținut, în același timp, în viață. În care s-a ostoit gândul la cealaltă viață – cea niciodată trăită, dar și la cea adevărată, a unui băiat a cărui copilărie s-a petrecut după război, în lipsuri, ce a crezut un timp că ar putea ajunge baschetbalist, dar s-a supus voinței părinților de a rămâne în sat, care nu a ieșit decât o singură dată din țara lui, care nu a știut niciodată să se adapteze timpului, a încercat de toate și nu a reușit în mai nimic. Dar care a avut doi fii și din fiecare loc unde a trăit a știut să facă nu o casă, ci un cămin și fiecare petic de pământ a devenit grădină. Un bărbat pentru care grădina a fost gândul trecut sub tăcere, gând în care cuvintele îi erau mere, cireșe, roșii dolofane. Omul devenit o parte din ceea ce a creat. Și grădina păstrând dacă nu ființa, atunci amintirea prezenței lui în ea. Printre straturi de trandafiri, lalele, ghiocei, dalii, printre răsaduri de roșii și ardei, în trunchiul, în florile și în rodul unui cireș. În adierea vântului de primăvară, în crăpăturile săpate de secetă, în buruienile ce trebuiau plivite, în lătratul câinelui, în bucuria acestuia de a fi alături de stăpân la sfârșitul zilei, în continua lui așteptare de după plecarea bărbatului la Sofia. De unde s-a întors pentru a se muta definitiv într-o altă grădină. În cimitir. Da, tatăl meu a fost grădinar. Acum e grădină. Asta face din cartea cu el – și despre el, și pentru el – o carte care nu este despre absență. Nu este despre boală, despre suferință și despre moarte. Deși toate acestea sunt prezente, Grădinarul și moartea e în primul rând o carte despre tristețea după viața care se stinge. Despre tristețea de care te lași învăluit când simți, ca fiu, că ești neputincios în fața părintelui pe care boala l-a transformat într-un copil. Ce-ți amintește de cel care ai fost, dorind să faci acum pentru tatăl-copil ceea ce el a făcut pentru tine. Să-l aperi. Să-l alini. Să poți să-i spui, așa cum el însuși a făcut-o de atâtea ori: Nu-ți fie teamă. Ceea ce e imposibil. Căci copilul care ai fost avea toată viața în față, în timp ce tatăl devenit copil nu are înainte decât moartea. De aici tristețea care adună laolaltă preaplinul unei vieți și presimțirea golului ce va urma. Ca o tristețe după fagurele de care îți aduc aminte lumânările din ceară, în timp ce ard în mâinile noastre.
Știu că nu putem sări peste moarte. Dar măcar s-o mai amânăm încă puțin. Să povestești despre o moarte nu este mai ușor decât să treci prin ea.
Pagină cu pagină se adună gânduri înfiorate despre acest tată, strecurate ca o lumină curată de toamnă printr-o lume devastată. Făcând să apară urmele pe care acesta le-a răsădit în tine. Și să le suprapui peste această realitate nouă. Nu pentru că ai putea-o schimba, ci pentru că orice viață se vede altfel prin moarte. Astfel, volumul lui Gospodinov devine o carte a tatălui și cartea fiului, o carte a faptelor de viață, a momentelor tandre sau pur și simplu banale, dar care acum dobândesc alte contururi și o altă densitate. E o meditație despre prezența pe punctul de a deveni absență, despre viață și moarte, despre lumea lui și temerile tale de copil și de adult, despre lumea ta în prezența bolii lui, despre lucrurile despre care preferăm să nu vorbim, despre gesturi mici, apropieri ocrotitoare și neputințe. Despre pierdere și cum nimic, nici măcar o primă moarte anunțată și care a fost învinsă, ținută la distanță, nu te poate pregăti pentru noaptea ce nu s-a desfăcut încă în dimineață în care mâinile tale vor strânge mâinile lui minute întregi. Despre o ultimă zi de Sfântul Gheorghe pe care el a încercat să o negocieze cu viața (sau cu moartea). Deși știe că nimeni nu poate negocia cu ele. Și nici cu Dumnezeu. Nici măcar cu propriul corp plin de metastaze. Și atunci, începe să scurteze, nu mai încearcă să lungească nimic, înlocuind durerea cu speranța. Rămânând la douăzeci de zile. Nici acelea sigure. O carte despre un Crăciun care nu i se promite de către medicul ce privește radiografia unui corp deja hăcuit de boală, dar la care îi dă voie să spere. Pentru Crăciun e posibil, zise doctorul. Iar acest răspuns a fost cel mai îndurător și, totodată, cel mai nemilos pe care l-am auzit vreodată. Despre un mănunchi de ghiocei pe care tatăl ar vrea să apuce să-i vadă – primele flori din grădina lui de grădinar, chiar dacă acum e într-un apartament din Sofia din care știe că nu va mai pleca nicăieri în lumea pe care o cunoaște și care îl așteaptă să se întoarcă; ghiocei peste care nu va mai apuca să se aplece (oricum nicio mișcare nu mai e posibilă fără ca durerea să străpungă ascuțit – și ăsta, probabil, e un semn că tu, fiul, nu trebuie să regreți nimic). Despre o ieșire în lume, la spital, și despre patru etaje ce trebuie urcate fără a ști că e pentru ultima dată. Patru etaje și fiecare treaptă, o durere. Despre un tată care nu mai e om, ci pacient. Care nu mai e: a devenit grădină. Despre ultimele cuvinte ce nici măcar nu au fost cuvinte. În locul lor, doar un gest – o rotire a mâinii pe care fiecare o umple cu ce dorește: semnul unei chemări sau un rămas-bun. Și despre câteva pagini cu cuvinte încrucișate. Cu literele chinuite ce traduc gândul unei minți ce nu s-a predat. Deși trupul a făcut-o deja. Despre un carnet găsit mai târziu. Cu însemnările de grădinar ale tatălui. Și despre tot ceea ce nu se poate spune și care rămâne în spațiul dintre o prezență și o absență este Grădinarul și moartea. Un lung poem și un strigăt de a fi izbăvit. Nu a tatălui de moarte. Ci a fiului de despărțirea de tată.
Această carte nu aparține unui gen ușor, trebuie să și-l inventeze singură. Așa cum moartea nu are gen. Nici viața. Dar grădina? Poate că ea însăși e un gen sau le adună în ea pe toate cele rămase. Un roman elegiac, un roman de memorii sau un roman-grădină. Parcă ar fi vorba despre botanica tristeții.
Cartea lui Gheorghi Gospodinov (în traducerea Marianei Mangiulea Jatop) poartă în ea mai mult decât o experiență strict circumscrisă cadrului intim, familial. E o formă de a vorbi despre timp. Despre ce putem salva, despre ce pierdem definitiv. Despre memorie. Despre lumea în care ne-au trăit părinții și despre lumea noastră. Despre un fel de a fi, un mod de a înțelege viața, despre oameni și locuri. Și prin asta continuă marile teme ale romanelor anterioare (cele traduse în limba română), de la un Roman natural la Refugiul timpului, trecând prin Fizica tristeții. Firul roșu al tuturor acestor volume rămâne relația dintre timpul trăit și memorie. Totul sub semnul unei tristeți care își are propria fizică și metafizică, propriul metabolism de a ne consuma și de a ne izbăvi.
- Citește AICI cronica volumului Refugiul timpului, AICI – cronica volumului Fizica tristeții semnată de Adela -Maria Roșca, AICI – impresii lui Vlad Țundrea despre Un roman natural și AICI – cronica Întâlnirii ALECART cu Gheorghi Gospodinov & Sahar Delijani din 2014 și AICI – a volumului de poezii Înainte să inventez căderea semnată de Serena Condurachi.
Gheorghi Gospodinov & Sahar Delijani – la Întâlnirea Alecart la FILIT -2014
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
