Glasuri firave, strigăte slabe, stinse imediat. Spulberați cu toții: ca niște frunze ușoare, ca niște petece de hârtie, ca șuvițele unui păr încărunțit de ani sau de teroare.
Siluete de mult pierdute, umbre ale unei tinereți îndepărtate, ale șovăielilor și apoi ale învolburărilor unei istorii sinistre, oamenii pe care îi evocă personajul lui Giorgio Bassani în acest volum aparțin unei lumi definitiv destrămate, unei aristocrații obosite, așteptându-și parcă sfârșitul, presimțindu-l și neputându-i-se împotrivi. Un timp de pe care personajul narator îndepărtează ușor, ca pe un giulgiu prețios, tăcerea, readucând o clipă la viață amintiri de care îl despart mai bine de douăzeci de ani, un război și nenumărate morți. Spunând povestea familiei Finzi-Contini și a grădinii ei paradisiace, a comunității de evrei din Ferrara, o poveste atunci abia întrezărită prin fantele unei tinereți buimace, nepregătite să vadă dincolo de ceea ce propriile sentimente și ignoranța vârstei îi pot permite. Între timp, o poveste aproape uitată de toți, învăluită în tăcere. Fâșii de timp dens, impregnate de o melancolie grea.
Mă priveam, în sfârșit, pe mine însumi, reflectat în apa opacă a oglinzii din față, deloc diferit de ceilalți, și eu puțin cărunt, prins și eu în același angrenaj, numai că eu mă împotriveam, nu mă resemnasem. Eu nu eram mort, eram încă viu! Dar atunci, dacă trăiam, de ce, cum de puteam rămâne acolo, împreună cu ceilalți?
Grădinile Finzi-Contini e, așadar, romanul unei lumi atinse deja de dezastru, viețuind în imediata lui apropiere, dar refuzând să îi accepte cu adevărat prezența; e romanul unei familii, al unui mod de a fi așezat sub zodia crepusculului, cunoscându-și vulnerabilitatea și prelungindu-și cu demnitate, în gesturi de neînțeles pentru ceilalți, ultimele momente. E cartea unei iubiri șovăitoare, neîmplinite, născute (și ea) prea târziu și a unor tineri ducându-și viața purtând adânc, în fiecare gest și atitudine, amprenta realității brutale, în care a fi evreu te desparte de ceilalți, te pune cu fața la zid, obligându-te să aștepți neputincios o nouă umilință care se poate îndrepta oricând asupra ta. Venirea la putere a fasciștilor, legile rasiale adoptate de guvernul lui Mussolini, figura sinistră a lui Hitler, radicalizarea ideilor socialiste, neputința Angliei și a Franței de a înțelege la timp și de a opri dezastrul, acesta este fundalul pe care își joacă viața personajele lui Giorgio Bassani. De fapt, nu își joacă, ci își acceptă viața, într-o derulare de momente ce par a se sustrage realității imediate, păstrând aerul normalității, într-o lentă cădere în gol.
Grădinile Finzi-Contini e, în primul rând, un roman de atmosferă, un roman al mișcărilor interioare și al incongruențelor, al inevitabilei pierderi a iluziilor și al neputinței de a acționa împotriva fatalității. Care e, dincolo de absurdul istoriei, una de natură interioară. Legată de un anumit fel de a înțelege și de a trăi ceea ce-ți oferă viața. Din acest punct de vedere, este aproape imposibil să nu raportezi Grădinile Finzi-Contini la celălalt excepțional roman al declinului, Ghepardul, care chiar lui Bassani îi datorează publicarea, la un an după moartea lui Lampedusa. Aici nu Sicilia la mijloc de secol XIX e scena melancoliilor și ciocnirilor de realitate, ci nordul italian, Ferrara, cu uriașa grădină izolată de lumea din afară prin ziduri înalte, ascunzând casa familiei Finzi-Contini, protejându-le membrilor ei izolarea atent întreținută până când legile rasiale îi fac pe cei doi frați, Alberto și Micòl, să îi adune pe terenul de tenis al familiei pe toți cei care au fost dați afară de la clubul elitist din oraș. Oferindu-i astfel prilejul personajului narator să fie din nou față în față cu Micòl, fetița de altădată cu păr blond și ochi mari, cu zâmbet sarcastic și genunchii juliți pe care toată copilăria nu a văzut-o decât de două ori pe an, la Pesach și la Kippùr, și cu ocazia examenelor susținute la școala de stat unde învățau toți ceilalți, mai puțin cei doi frați. Oferindu-i prilejul de a se împărtăși din atmosfera aristocratică a familiei, de a descoperi noblețea subtilă a altor vremuri, amestecul de rafinament și de decadență, intruziunea și familiaritatea morții, silueta demnă, austeră a profesorului Ermano și a soției lui, vasta bibliotecă și discuțiile interminabile la care Alberto părea doar spectatorul bucuros al spectacolul vieții și nu un tânăr în carne și oase. Făcându-l să trăiască prima iubire, cu toată neliniștea și fatala suferință a întâlnirii dintre două suflete nepregătite să se recunoască, cu jocul între provocare, dorință și refuz, cu sinuoasele, abruptele transformări ale unei prietenii în iubire și apoi în înstrăinare voită.
O intuia perfect: pentru mine, ca și pentru ea, mai mult decât posesiunea lucrurilor conta amintirea lor, amintirea în fața căreia orice posesiune nu poate fi decât dezamăgitoare, banală, insuficientă.
E o poveste lăsată în trecut, dar care așteaptă momentul să fie spusă. Scoasă la lumină de o vizită întâmplătoare, într-o după-amiază de aprilie, la cimitirul etrusc din apropierea Romei. Acolo, printre morminte vechi de patru-cinci mii de ani, imaginea cavoului oribil al familiei Finzi-Contini în care, dintre cei pe care i-a întâlnit în odinioară, în tinerețe, doar Alberto se odihnește, ceilalți fiind deportați în Germania în 1943 și probabil neavând un mormânt, cheamă amintirile și le învăluie în aura densă a nostalgiei. Oare câți ani au trecut de la acea îndepărtată după-amiază de iunie? Peste treizeci. Și totuși, când închid ochii, Micòl Finzi-Contini e tot acolo, cățărată pe zidul din jurul parcului, se uită la mine și îmi zâmbește. În 1929 era o fetiță de treisprezece ani, slabă, blondă, cu ochi magnetici, mari și limpezi. […] Ne priveam. Deasupra ei, cerul era albastru și dens, un cer cald de vară, fără niciun nor. Nimic n-ar fi putut să-l schimbe, și nici nu l-a schimbat în amintirea mea. Ceea ce s-a schimbat au fost doar copila aceea și băiatul de atunci. Ceea ce s-a schimbat a fost determinat de amenințarea, de disprețul, de pericolul care au dat buzna în viața tuturor evreilor câțiva ani mai târziu. Ceea ce s-a schimbat a fost transformarea prieteniei în pasiune sub fascinația spațiului pe care Alberto, dar mai ales Micòl i-l arată, un spațiu aproape magic, sustras prezentului, impregnat de exotismul arborilor și de vastitatea grădinii, de prezența lui Perotti, bătrânul Perotti, omul bun la toate, grădinar, vizitiu, chauffeur, portar, paznicul tărâmului miraculos și al unui trecut de care el însuși, ca întreaga familie de altfel, se simte legat. Trecut care pe Micòl pare a o exaspera. Privește, în schimb, sandolina și admir-o, te rog, cu câtă onestitate, demnitate și curaj moral a știut să tragă toate consecințele scoaterii ei totale din uz. Și lucrurile mor, dragul meu. Și atunci, dacă până și ele trebuie să moară, mai bine să le lăsăm s-o facă. De altfel, are și mai mult stil așa, nu ți se pare? Dar exact în măsura în care trecutul o exasperează, căci e împotriva vieții pe care o simte pulsând viu în ea, o și atrage. Exact așa cum o atrag opalinele din micuțele magazine ale ghetoului venețian pe care le cumpără, adăpostindu-le în camera ei, privindu-le permanent ca și cum ele ar conține secretul împotriva intruziunii timpului a toate devorator și împotriva morții. Pentru că Micòl are în sânge sentimentul acut al inutilității. Inutilitatea a orice. Inclusiv a iubirii. De ce ai făcut asta? a spus Micòl. Era inutil. // De ce inutil? am întrebat-o ridicând rapid ochii. Se poate ști de ce? Toată disperarea, confuzia și revolta celui care iubește e în această nevoie de a obține un răspuns, de a înțelege. Niciodată deplină, explicația atitudinii lui Micòl față de el e legată de convențiile sociale, de realitatea brutală a lumii în care ei, evreii, trăiesc, dar și de un anumit fatalism, de o percepție a derizoriului a orice viețuiește sub timp. De fapt, a orice se supune, se irosește, se pierde. Agățându-se de năluca unei prietenii încă posibile, singura salvatoare, singura în măsură să facă față fatalității. Afecțiunea și stima, mai ales într-o vreme ca a noastră, sunt singurele valori pe care se poate conta în adevăr. Ce lucru este mai dezinteresat ca prietenia?
Am avut deodată, străbătut de o durere acută, fulgerătoare, senzația precisă că o pierd, că o pierdusem.
E în întâlnirea celor doi o anumită mândrie aristocratică, un refuz al abandonului în fața vieții și, în același timp, lipsa de experiență, confuzia, timiditatea și exaltarea proprii primei iubiri. Amestec ce conduce invariabil la neajustarea mișcărilor sufletești la ritmul celuilalt și apoi la înstrăinarea voită. Învăluită la început în atmosfera rarefiată, crepusculară a Ferrarei coborâtă parcă dintr-un tablou de secol XV, în poezia pe care o studiază tânărul, în intruziunile tot mai vizibile ale bolii lui Alberto și ale neputinței celorlalți, întâlnirea celor doi va purta apoi pecetea tragică a deportării și a dispariției tuturor membrilor familiei Finzi-Contini și aura dureroasă a unei grele și neputincioase melancolii.
Ceea ce reușește extraordinar Giorgio Bassani în acest roman (tradus din italiană de Rodica Locusteanu) e, așadar, acumularea de imagini și de stări, excepționala reflectare a atmosferei și a mișcărilor sufletești ale personajelor, lenta alunecare în destrămare a unei întregi lumi, a tihnei și a rânduielii ei. O anume nehotărâre, oboseală, o incapacitate de a se opune unui rău vizibil, dar a cărui forță nu e încă pe deplin cunoscută, doar presimțită. Căci nu numai pe Micòl o pierde personajul din Grădinile Finzi-Contini, ci și propriile iluzii, propria tinerețe, un timp în care rafinamentul și noblețea erau încă posibile.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
