Prietenia, cu toate dedesubturile și funcțiile ei aproape didactic urmărite de-a lungul timpului, se definește întotdeauna exclusiv în spațiul intim al fiecăruia, urmând drumul unei schimbări aproape insesizabile la nivel spiritual și configurând ordinea și parcursul unei stări ulterioare care se instaurează în marginile necesității de a fi într-un anumit fel, și nu în altul. Omul pus în fața celuilalt, a prietenului, trasează, de fapt, contururile celei mai sincere și nobile forme de dialog cu sine prin filtrele diferite propuse de un altul asemenea și totuși diferit.
Desfășurarea în sens invers ciclului evenimențial (căci protagoniștii sunt practic puși unul lângă altul, ca mai apoi să ajungă să se accepte) nu împiedică implicarea profundă, renunțarea deloc naivă la orgoliu în interiorul prieteniei și coexistența a două lumi care se întrepătrund ironic, marcate de aceleași neajunsuri. Paradoxurile universului propus de Peter Farrelly se asimilează mai întâi de cel care e în exterior, întrucât cei dinăuntru nu își permit să aibă o viziune largă, oricum nu una asumată, alegând să accepte pactul spiritual abia după o călătorie simbolică și sinuoasă care încurajează la deschidere. Despre cele mai neașteptate demonstrații de umanitate și despre felul în care diferențele sunt șterse ne „vorbește” Green Book, film ce recuperează dramele trecutului ale cărui reminiscențe sunt resimțite până astăzi.
Limitări
Într-o Americă a anilor ’60 în care rasismul ascunde o formă de refulare a propriilor nemulțumiri, exagerarea fricii față de diferențele acestea vizibile împiedică cunoașterea și o limitează la sfera unei conviețuiri forțate. Green Book a fost cunoscută drept ghid pentru fiecare persoană de culoare, drept biblie pentru cei ce voiau să își ferească propria interioritate de accesele de sălbăticie ale restului umanității. Ce se întâmplă când un pianist virtuos de culoare și un italian ascuns sub masca unui scut impenetrabil se întâlnesc? Interacțiunile individualităților expuse reunesc rămășițele unor traume cu valențe asemănătoare care ajung să se diferențieze prin prisma modului în care sunt soluționate și asumate. Tony Vallelonga sau, mai simplu, Tony Buză se încadrează în coordonatele tiparului italianului clasic, cu care spectatorul s-a obișnuit de-a lungul timpului: descurcăreț, orgolios, cu numeroase abilități, capabil să modeleze și să adapteze situațiile în favoarea sa mereu pentru a obține un minim pe care el îl consideră necesar. Familist convins, Tony este centrul unei lumi restrânse pe care dorește să o îmblânzească prin atitudinea-i de macho man, dar care realmente este dublată de o sensibilitate ce nu cunoaște formă cizelată ascunsă cu subtilitate în acțiunile sale. Don Shirley ajunge să fie o întruchipare a curajului timid de a înfrunta lumea. Motivul pentru care discriminările cu care se confruntă nu îl împiedică să ajungă un pianist faimos este acela al flexibilității sale spirituale, transfigurată de o încăpățânare evidentă. Realmente, slăbiciunea este tăinuită și consumată prin muzica ce în esență își păstrează atributele vindecătoare în orice context. Nevoia îl împinge pe Tony să accepte postul de șofer al acestuia, stabilindu-și încă de la început statutul: Nu sunt majordom. Turneul pianistului devine pretextul unei apropieri continue între cei doi, culminând cu momentul în care tăcerile sunt mai grăitoare decât cuvintele, iar privirea este îndreptată spre interior, nu în afară.
Unul dintre aspectele definitorii ale prieteniei celor doi este dat de acordul mutual dintre Shirley și Dolores, soția lui Tony. Comunicarea dintre ei, ca părtași ai transformării lui Tony, este dată de o complicitate nerostită, încheiată în urma unui apel telefonic ce reprezintă situația-cheie care determină plecarea de acasă a stâlpului familiei. Scena interviului prezintă un Tony luat prin surprindere de stranietatea situației și un Shirley aparent stăpân al lumii, plasat pe tronul pe care singur și-l construiește. Bunăvoința și atitudinea modestă, nu umilă, a italianului este corelată cu o scenă anterioară în care acesta aruncă la gunoi paharele a doi instalatori de culoare ce îi reparaseră țevile. Blocajul inițial la vederea angajatorului este depășit printr-o reconstituire a scopului său ce depășește orice tendință de discriminare. Pregnantă este mereu imaginea celor doi bărbați în mașina albastră pe un drum neîntrerupt, căci în sine spațiul acela închis este cel care oferă protecția și imboldul necesar deschiderii, cunoașterii. E nevoie de curaj ca să schimbi inimile oamenilor.
Absența tăcerii
Dialogul se cere inițiat de partea mai puternică, de cel a cărui forță se impune într-un mod violent în lumea exterioară care îi rănește pe amândoi în aceeași măsură. Parteneriatul este consemnat de un îndemn devenit aproape laitmotiv al călătoriei: Mâinile pe volan! Altfel spus, pianistul are nevoia refugiului, a protecției pe care doar Tony o poate oferi, căci anterior spiritul acesta ordonator fusese cultivat în mijlocul familiei cu ajutorul copiilor și a femeii iubite. Sentimentul îi este necunoscut lui Shirley, el însuși mărturisind că e incapabil să reunească succesul profesional și stabilitatea oferită de spațiul intim al căminului: N-am reușit să gestionez ambele lumi. De aceea, scrisorile lui Tony către soție permit acestuia să cunoască sentimentul de dăruire totală. Încă o dată, pianistul face apel la imaginea femeii pentru a se apropia inconștient de Tony. Dear Dolores este amprenta prieteniei celor doi. Fascinantă rămâne această completare reciprocă constantă, pentru că, pe de o parte, unul vine cu sentimentul brut, ascuns printre rânduri, exprimat indirect prin grija față de casă, copii, iar celălalt dă formă acestei stări existențiale, având maturitatea spirituală, dar și capacitatea de a arăta sensibilitatea, normal susținută de natura profesiei sale. Ușor, ușor, fiecare învață resorturile celuilalt, ajungând să se cunoască mai bine pe el însuși. Unul dintre momentele de criză apare atunci când posibilitatea despărțirii înainte de vreme intervine. Nu plecăm nicăieri, doctore. Se poate observa diferența dintre acel Tony pragmatic, care gândește la rece și caută pe cel care dă mai mult de la început și acest Tony care acceptă valoarea relațiilor interumane, care crește prin intermediul acestora tocmai pentru că îi oferă confortul și libertatea la care aspira.
Eu nu pierd
În final, câștigul este vizibil de ambele părți, căci unul dobândește o manieră nouă, mai nuanțată, mai bogată de a fi om, iar celălalt dobândește un cămin, se redefinește prin afectivitatea și grija ce îi sunt arătate. Ei nu aveau de ales între a fi înăuntru sau în afară. Pentru prima dată, Tony are variante, posibilitatea alegerii, iar rezultatul acestei opțiuni se reflectă în scena în care bărbatul joacă cărți cu ceilalți șoferi de culoare, după ce și-a privit șeful cântând la pian. Atribuirea titlului de virtuoso din limba sa natală celui pentru care lucrează mijlocește nașterea unui sentiment de admirație, dovadă stând și grija excesivă pentru bunăstarea artistului. (Doctorul Shirley cântă doar la pian Stainley). Don Shirley, la granița fragilă dintre două lumi, disimulează împlinirea, cedând atunci când niciuna nu-i mai poate oferi împlinirea: dacă nu-s destul de negru și dacă nu-s destul de alb și dacă nu-s destul de om atunci zi-mi, Tony, ce sunt! Prieteniile neînțelese sunt mereu cele care se dovedesc a fi cele mai puternice prin atragerea polilor de sens opus care alcătuiesc un întreg. Povestea se compune prin deșteptări după dobândirea propriei voințe, prin înfruntări cu lumea și cu nedreptățile pe care le propune și prin remodelări prin mecanismele dialogului dintre tovarăși. Green Book nu aduce în lumină personaje, ci personalități care sunt nevoite să se preschimbe întru asigurarea minimului de confort sufletesc, căci lumea e plină de oameni singuri care se tem să facă prima mișcare. Dar, odată făcută, această primă mișcare declanșează mereu o alta și astfel totul devine posibil.
*Cronică preluată din ALECART 22.
(*Amalia Carciuc, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național Iași.)
