Subiectul pe care îl abordează Sasha Denisova în textul cu care s-a deschis stagiunea 2024-2025 este extrem de actual și de sensibil. El are legătură cu ceea ce de mai bine de doi ani și jumătate se întâmplă foarte aproape de noi: războiul din Ucraina. Un subiect care ne asaltează zi de zi la știri, dar mai ales o realitate față de care nu poți rămâne indiferent. Cred că nicio persoană minim informată și onestă nu se poate poziționa altfel decât împotriva agresorului, împotriva monstruozității uciderii a mii de oameni, a civililor nevinovați, împotriva oricărei încercări de justificare a ceea ce a început pe 24 februarie 2022. Din acest punct de vedere, lucrurile sunt clare.
Rândurile de față nu vizează realitatea din Ucraina, ci o piesă de teatru care a stat la baza spectacolului ce a deschis stagiunea TNI din acest an. O piesă scrisă, din câte am înțeles, la câteva luni de la declanșarea invaziei rusești și care imaginează un proces împotriva crimelor de război comise de către Putin și cei care au jucat (sau încă mai joacă) un rol în luarea deciziilor politice la Moscova. Ceea ce a ieșit nu a fost, din păcate, nici suficient de puternic și nici nu a contribuit la a sensibiliza în vreun fel (sau la a determina înțelegerea) a ceea ce se petrece în Ucraina. Haga e un spectacol șters, previzibil, dar mai ales neproblematizant. Un spectacol aproape tezist, ceea ce nu se iartă niciunei opere de artă.
Sunt de acord că e dificil să scrii și să montezi teatru politic. Sunt conștientă că Brecht e un model, dar că teatrul politic în linie brechtiană e aproape imposibil de resuscitat astăzi. Nu cred că cineva așteaptă obiectivitate când vine vorba despre teatrul social sau politic, dar problematizare, da. Ce am văzut a fost o suită de „personaje” – toți „actorii” de la Moscova, începând cu Putin și cu alții suficient de vizibili, bine cunoscuți de noi toți deja: Valentina Matvienko (președinta Consiliului Federației Ruse), cecenul Ramzan Kadîrov, Yevgeny Prigozhin (liderul mercenarilor Wagner), Serghei Șoigu (ministrul Apărării, între timp demis de Putin) sau mai puțin familiari pentru cei care nu au urmărit cu atenție situația de pe scena moscovită, printre care: Margarita Simonian (redactorul-șef al televiziunii de stat din Federația Rusă), generalul Sergei Surovikin, Vladislav Surkov (fanaticul ideolog putinist) – care se perindau prin fața spectatorilor și își perorau punctul de vedere. Într-un soi de portrete/autoportrete univoce și atât de caricaturale încât dispărea orice posibilitate a spectatorului de a vedea în ei niște ființe umane. Fie ele și canalii îndoctrinate politic.
Caracterele (cu reducția psihologică pe care o implică) fac parte din recuzita dintotdeauna a comediei și nu sunt total incompatibile cu teatrul modern. Totuși, subiectul din Haga cere orice altceva decât șarjarea personajelor – care face ca tot eșafodajul să cadă în ridicol. Ea poate fi (să spunem) de înțeles în felul în care a fost gândit Surkov, dar Kadîrov sau Progozhin au fost atât de lipsit de imaginație modelați, încât nu conving pe nimeni. La fel „trădărea” lui Șoigu (gata să-și scape pielea în timpul procesului și să negocieze) e complet neconvingătoare în ordinea desfășurării „acțiunii”, deși întru totul omenească și de înțeles (e suficient să ne reamintim procesele de la Nürnberg și reacțiile conducătorilor naziști judecați atunci pentru a accepta omenescul, însă acesta trebuia transpus scenic, trăit, motivat, ceea ce nu a fost cazul aici). Inclusiv trimiterea la Hitler și la judecarea celor vinovaților după terminarea Celui de-al Doilea Război Mondial a fost atât de apăsată, „soluția” preluată atât de facil și fără tensiune, încât am avut impresia unei pastișe, nu a unui act real de justiție și de restabilire a adevărului și a vinovăției. De ce tocmai Șoigu și nu un altul dintre politruci e primul care e gata să se dezică de vechiul eu, visând să revină în taiga și la viața de dinainte, pe cât posibil având aceleași avantaje? Cum se termină „dilema” (minimală) a Valentinei Matvienko, ispitită de pragmatica Margarita Somonian? Cât despre Putin, personajul e complet neconvingător. Poate absent, ca întrupare a puterii absolute, ca prezență demonic-omniscientă niciodată vizibilă celorlalți (ca în scena discuției dintre Matvienko și Simonian, unde „existența” lui e sugerată de cei doi ochi proiectați pe ecranul enorm din spate) ar fi fost mai convingător decât ca fantoșă nici total senilă, nici omnipotentă. În aceeași direcție a lipsei de adevăr uman se înscrie și configurarea bătrânei ucrainence al cărei apartament a fost distrus de către soldații ruși, dar care își „servește” plină de bunăvoință agresorii cu un ceai făcut din zăpada din curte… Recuzita romantismului autohton incipient, reconstituită în tușe groase pare a domina întreaga viziune regizorală a spectacolului. Totul e în alb-negru, până și Dumnezeu e chemat la judecată, căci Rusia nu poate fi Dumnezeu, Putin nu poate fi Dumnezeu. Nota patetică, vizibilă de la început până la sfârșit, a fisurat grav orice șansă de a face dintr-un subiect grav, serios și extrem de actual o propunere artistică viabilă estetic. A lipsit tensiunea și credibilitatea, a lipsit tot ceea ce presupune documentarea unui proces și liniile de forță pe care le impune o astfel de acțiune.
Mai mult, ceea ce am tot văzut în spectacolele din ultimul timp de la Național (și a funcționat) a apărut acum ca o supă reîncălzită: scenografia semnată de Dragoș Buhagiar și de Andrada Chiriac nu a adus nimic nou. Ne-am obișnuit deja cu video proiecțiile și cu supradimensionarea personajelor, singura scenă interesantă fiind cea din final, în care prezența lămpilor poziționate deasupra personajelor, cu lumina lor albă și coborând treptat tot mai aproape de scenă, sugera „invazia” dronelor, dar și a unei transcendențe goale, artificiale, înspăimântătoare. Și construirea spectacolelor pe contrapunctul muzical a fost în ultimele două stagiuni un succes. De data aceasta, nu. Facile și previzibile momentele muzicale, forțate și artificial introduse. Ceea ce ar fi putut fi o formă de exprimare a suferinței reale (individuale și colective) a devenit un soi de lamentație mult prea apăsată (excepție: bucata care a îmbrăcat forma unui blestem, singura care a reușit să trezească într-adevăr emoție).
Că ceva nu a funcționat a fost vizibil și în jocul actorilor. Am spus ori de câte am avut ocazia că Iașul are actori excepționali, că nu există o ruptură la nivel de generație, însă în Haga niciunul nu a fost convingător. Jocul tuturor a fost plat. Pentru că niciunul nu a avut cu adevărat o partitură individualizată, fiindcă personajul fiecăruia a fost gândit să nu fie decât exponentul unei teze. Nu oameni, ci idei (și acelea superficial livrate). Mi-a părut rău să văd că nu au putut să arate ce pot.
Înțeleg că deschiderea unei stagiuni e bine să aducă în fața publicului un spectacol în care toată trupa Naționalului să aibă un rol, dar poate e important să se înțeleagă faptul că prima piesă montată trebuie să demonstreze forță și să aibă puterea de a convinge spectatorii să vină în continuare la teatru.
P.S. Am ezitat dacă să scriu sau nu aceste rânduri (care pot părea mult prea aspre) din multe motive, dar două au fost esențiale. Cel dintâi: respectul față de actorii care au oferit atât de multe spectacole extraordinare la Iași. Al doilea: subiectul pe care îl abordează piesa – greu, necesar, extrem de actual, care nu poate fi lăsat doar mass-mediei și merită tratat inclusiv estetic (deși pentru asta poate e nevoie de o anumită distanță în timp…). Mi-aș dori ca orice opinie referitoare la punctul de vedere asumat să se facă după vizionarea spectacolului și că Haga va aduce spectatori care vor aplauda mult (la fel ca aseară) fie și numai pentru a-și arăta susținerea față de rezistența Ucrainei și în speranța că toți cei responsabili pentru uciderea a mii de oameni nevinovați vor plăti. Căci ius est ars boni et aequi, spuneau latinii, iar ceea ce imaginează Sasha Denisova în Haga nu trebuie să fie o utopie.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
