Am fost si eu la bere prin străinătate şi, sincer să fiu, intram în orice crâşmă numai de curiozitate şi fără să simt că trebuie să studiez in prealabil nu ştiu ce piaţă a cafenelelor, în funcţie de scopul şi durata vizitei, de dungile de pe pălărie şi de patina ochelarilor de tocilar cu ramă groasă.
Această piaţă există fară îndoială, dar nu se meschinăreşte la băut bere, cafea sau ceaiuri cu care însăşi Mama Natură s-a şters la fund. „Discriminările” pieţei pornesc de la paharul potrivit pentru combinaţia de lichioruri potrivită; de la felul în care se pisează gheaţa de la club la club; de la bogăţia gamei de halucinogene găsite la intrare şi formula în care sunt comercializate – te poţi interesa singur, crezând că mergi la sigur, sau te poate întâmpina paşnic înainte de a îţi comanda băutura, ca după aia să îţi ureze lasciv „have fun”.
Aici, să spunem în Ieşii noştri universitari, mesajele sunt importate confuz. Personalităţile de import sunt ca nişte clone eşuate, cu potenţial, dar ruşinate. Un prieten mai vechi cu care m-am întâlnit pe stradă mă privea ruşinat de noua lui creastă. N-ar fi nimic, că doar nu-s pensionar, însă dupa 30 de ani, creasta nu se mai justifică decât la membrii vreunei trupe muzicale, sau poate unui reprezentant de pe la Bershka, şi deja acolo e o chestiune legată strict de imagine, nu de mesaj nonconformist sau alt bla bla.
Deci noi dacă ne scoatem erasmuşii în oraş, îi ducem acolo unde credem noi că e ca în Afară. Şi aici, propriul intelect ne-o trage. În „Mignon” poţi avea şansa să stai cu genunchii-n gură dar sorbind o cafea de 10 lei, şi te poţi simţi ca în Afară, înconjurat de erasmuşi pe care puţin îi interesează pe ce masuţă îşi reazemă bascheţii puturoşi.
Poţi beneficia de atmosfera selectă a unor dulăpioare chicioase fără toate şipcile ornamentale montate, poţi admira tapetul cu motive vegetale pe care personal am să îl ard in prima reprezentanţă în care îl văd. Te poţi lăfăi în luxul unor scafe din gips-carton montate cu picioarele, ca în Papillon de exemplu.
Poţi soarbe din ochi acel var sidefat cu aspectul regurgitărilor unei zâne, acele candelabre pe care nu le vezi deloc la tot pasul şi mai ales acele mese cu picioare din lemn masiv mai grase decât prinţesele hipnotizate de acea imitaţie excelentă a pielii perforate, făcută din plastic. Din plastic amprentat; din plastic dubios şi amprentat într-o hală prin Cuca Măcăii, tu poţi reproduce atmosfera marilor cafenele din Dubai. Poţi citi o carte buna, în colţul amenajat de panglicarul care ţi-a tras ţeapă de toţi banii şi care ţi-a zis că o să dea bine.
Comisioanele câştigate de panglicari şi fanfaroni atunci când îţi deschizi o crâşmă cu pretenţii de club, conferă falsul lux al marmurii „de calitate”, din naiba ştie ce ţară subnutrită şi exotică, suptă de toate energiile dar veşnic fascinantă pentru ignoranţii care o iau ca atare.
Barul e pentru oameni, iar clubul e pentru oameni petrecăreţi. E simplu şi asta nu înseamnă că nu poate fi sofisticat, ba din contră. Sideful şi pietrele preţioase nu înseamnă nimic dacă nu e suficient spaţiu sau înălţime, sau dacă bate gerul direct în ceafă de fiecare dată când deschide câte un cocalar uşa. Mă duc să aprind o lumină în Time Out că mă simt ca într-o magazie de catifele şi stofe violete învechite.
Foto: Schita Izabela Pavel
