Haiducul, de Bucura Dumbravă. „Alecart intră în istoria literară” (III)

„Alecart intră în istoria literară”: proiect-pilot realizat de „Alecart” în colaborare cu Digital Humanities Laboratory** (UAIC) ce-și propune aducerea în prim-plan, la sugestia Roxanei Patraș, a unor romane uitate/ mai puțin cunoscute, dar nu mai puțin atractive pentru tinerii cititori obișnuiți aici, pe alecart.ro, cu literatura contemporană.

Frunzărind romanul înainte de a începe propriu-zis să-l citesc, mi-am dat seama că viitorul absolvent de liceu are despre istoria literaturii române, mai exact despre romanul românesc din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea o imagine în care golurile sunt mai numeroase decât spațiile pline. Programa școlară (dacă nu mă înșel) nu presupune familiarizarea cu romanele de dinaintea perioadei interbelice. Elevilor li se vorbește, cel mai adesea, în cuvinte prețioase despre marile romane ale literaturii române, dar despre ce a fost înainte, despre cum a evoluat literatura până la acestea, mare lucru nu află. Cred totuși că ar trebui cuprinse, într-o formă sau alta, și aceste romane, fie și doar pentru faptul că altfel e destul de improbabil ca un elev să ajungă la ele pe alte căi, iar după terminarea liceului cu atât mai puțin.

Rămâne, știu, întrebarea legată de relevanța acestora, fie ea stilistică sau tematică. După ce am citit Haiducul, cred că relevanța lor stă tocmai în șansa de a cunoaște o manieră de a scrie la care literatura nu se va mai întoarce în mod clar. E o manieră care, transpusă în perioada contemporană, ar fi cu siguranță anacronică, dar care, privită în contextul epocii ei, își păstrează substanța. De ce să citești o poveste de 500 de pagini despre aventurile unor haiduci? Poate tocmai pentru că nimeni nu mai scrie acum 500 de pagini despre haiduci sau, cel puțin, nu fără a-i atribui un substrat, fără a-și arunca privirea asupra acelei perioade din istoria românilor (secolul fanariot) cu un soi de ironie.

În romanul Bucurei Dumbravă, un anume boier din Țara Românească, Iancu Jianu, dorind să scape țara de domnitorii fanarioți, decide să devină haiduc. Sunt urmărite toate întâmplările prin care trece mezinul familiei Jianu în încercarea sa neîntreruptă de a face dreptate țăranilor români. Mărturisesc că m-a fascinat felul în care acțiunea pare să nu obosească niciodată; nimic nu e în plus, nicio scenă nu e mai întinsă decât trebuie. Prim-planul narativ e permanent dublat de personaje și mici întâmplări care îi acordă pauzele necesare și îl completează în același timp. Aflăm mereu câte ceva nou și despre cei din jurul lui Iancu, cum sunt frații lui mai mari, Amza și Dumitru, despre Tudor Vladimirescu și Congresul de la Paris de după înfrângerea lui Napoleon, despre vodă Caragea și corupția inimaginabilă din timpul domniei lui și, nu în ultimul rând, despre boierii greci care reușesc să-ți devină, ca cititor, complet nesuferiți până la finalul romanului. Citești și, exact atunci când nu mai reușești să anticipezi ce ar putea să se întâmple în continuare (cu atât mai mult cu cât vezi că ți-au mai rămas vreo 200 de pagini), situația în care se găsește personajul ia o întorsătură neașteptată ori perspectiva se mută dintr-un loc în complet altul.

Personajul lui Iancu Jianu are toate atributele unui erou. E bărbatul frumos, inteligent și viteaz, întotdeauna drept, cel pe care nimic nu îl abate de la împlinirea idealului său și care întâmpină cu demnitate orice greutate care îi iese în cale. Nu e lipsit de conștiință, de dileme interioare și, deși cel mai adesea intransigent, Iancu Jianu știe și când să fie milos. E convins că trebuie să facă orice ca să scape țara de conducătorii străini, dar știe să asculte de sfaturile bătrânilor atunci când le primește. Nu stă pe gânduri când vine momentul să omoare încă un boier care mulge Țara Rumânească, dar în fața gingășiei și purității Sultanei, fata care îl îngrijește timp de săptămâni atunci când este rănit, devine conștient de inumanitatea propriilor fapte. Cu patimă, și oftând adânc, întinse Iancu încă odată brațele, – și atunci păsările plecaseră speriate – iar când lăsă brațele iară în jos, el își aduse aminte de tot ce săvârșiseră aceleași mâini ale lui, când fuseseră încleștate pe gâtlejurile, pe care le sugrumase, și de câte ori cursese sânge peste ele. Îl cuprinse atunci acea pocăință groaznică, pe care o simte omul, care a săvârșit cruzimi, când se găsește în fața liniștită a curățenii unui suflet de femeie. Nu e locul aici pentru o problematizare profundă, îndelungată, căci ea nu e nici în stilul romanului și nici nu constituie miza lui, însă capacitatea lui Iancu de a-și întoarce privirea și către el însuși, de a-și pune gândurile și deciziile sub semnul întrebării îi oferă adâncime și veridicitate.

Am găsit în roman un amestec formidabil de istorie și ficțiune, în care nu numai că nu știi ce anume aparține fiecărui plan, dar în care totul pare un posibil real. E un univers mai mult decât unitar, care nu se trădează niciun moment, nici chiar în cel din final. Aveam senzația că, dacă m-aș duce chiar atunci să caut vreo peșteră sau vreo mănăstire din creierii munților dintre cele amintite în roman, le-aș găsi exact acolo unde le găsește și Iancu, iar dacă aș merge într-o noapte de vară, aș avea șanse să îl găsesc chiar și pe el. Apropiindu-mă de ultimele pagini, mă așteptam ca acțiunea să ajungă la Revoluția lui Tudor Vladimirescu, însă ea se oprește în 1817. Nu știu dacă aș fi vrut să văd visul lui Iancu Jianu de reinstaurare a domnilor pământeni împlinit ori dacă prefer povestea de iubire care îl salvează de la moarte. Prezența Sultanei ține de fatalitatea care însoțește orice erou, însă ea nu anulează autenticitatea iubirii de codrii a lui Jianu ci, dimpotrivă, cred că o adâncește. Iancu e nevoit să renunțe la haiducie în schimbul vieții sale, dar e interesant faptul că nu el e cel care face alegerea. Dacă ar fi renunțat din proprie inițiativă, toată construcția lui interioară s-ar fi zdruncinat, căzând în falsitate. Este nevoie de iubirea Sultanei care să îl salveze, iar Iancu se vede pus în fața faptului împlinit. Căsătoria celor doi, sub ștreangul, desprins, care se clătina, deasupra capetelor lor, nu face altceva decât să salveze personajul și efortul său, care, așa cum dovedește și istoria, nu va fi fost în van, căci totuși pădurile vor înverzi iarăși și dreptatea va rămâne veșnic nemuritoare.

 

(*Anastasia Fuioagă, redactor Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filologie, la Colegiul Național Iași)

**Digital Humanities Laboratory (UAIC) este un grup de cercetare din cadrul Institutului de Cercetări Interdisciplinare al Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași. Coordonat de Roxana Patraș, DHL (UAIC) are ca obiective crearea unei comunități de DH și popularizarea abordărilor specifice prin ateliere, seminare și module de inițiere. Membrii DHL (UAIC) colaborează cu universități europene prestigioase și participă în proiecte internaționale de anvergură.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.