Despre morțile mortificante și morțile zămislitoare: Hamnet, de Maggie O’Farrell

Cruzimea și pustiirea te așteaptă după colț, în cufere, în spatele ușilor: pot sări la tine în orice clipă, ca un hoț sau un tâlhar.

Romanul lui Maggie O’Farrell (apărut în traducere în colecția Anansi. World Fiction de la Editura Pandora M) este un cutremurător poem în proză despre iubire și moarte, despre pierderi și despre modul în care se trăiesc acestea, despre suflul nemilos al vieții care se revarsă spre noi dintr-o epocă îndepărtată și care continuă să ne atingă, să ne tulbure, să ne subjuge pentru că iluziile, luptele, neputințele, fisurile lăsate de ele în oameni au rămas aceleași. Pentru că între noi și oamenii pe care îi iubim se insinuează, mereu răscolitoare, pierderea. Provocată de depărtare, de înstrăinare, de moarte. De fiecare în parte sau de toate la un loc. Hamnet este posibila poveste a unei prezențe devenite absență și a felului în care s-ar fi putut lega un adevăr uman (rămas necunoscut, pe marginea căruia doar s-a speculat) de o realitate, crearea lui Hamlet, probabil cea mai dificil de închis într-o teorie inteligibilă piesă a lui Shakespeare. O poveste despre ceea ce ne bântuie, despre semnele pe care le căutăm, le așteptăm, le presimțim, despre dor, durere și vinovăție, despre tot ce nu mai este, dar încă dictează coordonatele a ceea ce suntem, despre golul care se cere umplut, despre căutarea unei căi de a rămâne aici, chiar dacă tot ce avem e doar o carcasă în care răsună în gol niște amintiri. Despre cum arta poate în egală măsură provoca suferința celor pe care-i iubim și o eliberare de propria suferință.

Numele lui Shakespeare nu apare niciodată în text, așa cum multe nume au fost, de altfel, schimbate;  Maggie O’Farrell nu e interesată de respectarea adevărului istoric, fiindcă acest adevăr este la fel de plin de goluri ca cel care leagă numele și existența lui Homer de epopeile grecești. Ceea ce își propune este să traseze contururile unei posibilități. Care e cu atât mai tulburătoare cu cât este corelată cu viața lui Shakespeare și cu lumea interioară care l-a zămislit pe Hamlet, iar Hamlet aici, pe scena aceasta, este doi oameni, tânărul viu și tatăl mort. Este și viu, și mort. Să spună, așadar, o istorisire despre cum s-ar fi putut naște o poveste. Dintr-o pierdere. Dintr-o așteptare. Din suferință. Acesta este firul roșu. El se țese în jurul a ceea ce înseamnă viața oamenilor, nu în jurul tragediei care îl are în centru pe prințul Danemarcei. Ar fi putut fi așa. La fel de bine, nu. De aceea, Hamnet nu e un roman despre Hamlet sau despre Shakespeare, ci o poveste extraordinară de viață; despre iubire, despre destrămarea și căutarea revenirii la ea, despre relația dintre părinți și copii, dintre soț și soție, dintre frați, dintre fiecare om și toți ceilalți care se cern sau se adună în jurul lui.

Nu poți schimba ceea ce ți se dă, nu poți evita sau schimba ce ți-e scris.

La început a fost un fiu foarte singur, împovărat de tirania și disprețul tatălui, visând la libertate și ducând cu el o lume întreagă de voci, de situații, de gânduri, de vise care nu au nimic de-a face cu umbra amenințătoare a vieții care se întinde înaintea lui, cu palma grea a tatălui, cu prezența celorlalți frați mai pricepuți decât el la negoțul cu mănuși, cu decăderea treptată a familiei. Și o fată pe care toți o credeau o creatură stranie, o sălbatică, o vrăjitoare, un suflet pierdut. O fată care cunoaște tainele pădurii, iubește libertatea, mirosul de pământ și poate citi în sufletele oamenilor, pe chipul și pe trupurile lor semne pe care nimeni altcineva nu le poate descifra. Care poate aduce vindecarea sau provoca răul. Nestăpânită, sălbatică. Și care era însoțită pretutindeni de o poveste ce trezea spaima (Se spune că este stranie, țicnită, neobișnuită, poate chiar nebună […] Prea sălbatică pentru un bărbat.) și de un vânturel pe care îl purta pe braț, o pasăre la fel de neîmblânzită ca ea. Apoi a fost o întâlnire, un presentiment, o apropiere, o recunoaștere a vulnerabilității reciproce. Deci, o iubire. Și miros de mere, de plante puse la uscat, adierea unei altfel de vieți pentru fiecare dintre ei. Sfidarea legilor scrise și ale celor nescrise, împotrivirea tuturor, intuiția tatălui că această căsătorie e bună pentru afacerea lui. O iubire care se trăiește nu în spațiul sufocant al familiei, ci în acela al despărțirilor și regăsirilor, al îndepărtărilor și reapropierilor, al pierderilor și al posibilităților. Pentru că Agnes are puterea de a vedea ce se află în sufletul soțului ei și înțelege că doar plecarea lui spre lumea care îl cheamă îi poate aduce liniștea. Și pentru că ceea ce fusese dorința de a-l urma se lovește de realitate.

Sunt de neîndurat. Toate. Se simte ca și cum ar fi prins într-o pânză de absență.

O poveste despre iubire și despre o altfel de moarte. Fiindcă nimic nu durează. Nicio vrajă, nicio  credință, nicio promisiune. Sau, dacă e altfel, iubirea nu se scrie în interiorul apropierii reale. Rămâne doar gândul. Destrămat de tăcere, de vinovăție, gândul e al fiecăruia dintre cei doi, la fel ca neputința, la fel ca suferința. Draga mea… Aproape că se dă în spate, ca arsă, apoi vede pe rândul următor: Agnes. Nu mai e nimic altceva, doar trei cuvinte, apoi gol. Un spirit liber (ea) și unul încătușat (el). O tânără rebelă și un băiat înspăimântat, devenit bărbat. Un sacrificiu și o schimbare de roluri. Pentru ca el să poată să trăiască, să creeze, să dea o formă tuturor glasurilor ce i se frământă în minte e nevoie ca ea să rămână. Trei copii, o casă și mereu o așteptare. A unei scrisori, a unei reîntoarceri, a unei regăsiri.

Coordonatele existenței tuturor sunt surprinse cu e extraordinară acuitate de Maggie O’Farrell, în imagini care recreează stări, senzații, realități ale timpului și ale sufletului. Și asta e valabil pentru toate personajele care sunt prinse în această poveste despre viață și moarte. Pentru că moartea e la un pas de fiecare și într-o zi Hamnet, băiatul de doar 11 ani al celor doi, se trezește înconjurat de singurătate. Într-o casă pustie, care se strânge în jurul lui ca un labirint. E un băiat care seamănă atât de bine cu tatăl lui. Căruia îi place să viseze, pe care zgomotul unei păsări pe cer poate să-l întrerupă din vorbit, în mijlocul frazei, de parcă cerul l-a lăsat mut și surd dintr-o lovitură. Care are tendința de a depăși granițele lumii reale, tangibile, din jurul lui, și de a intra într-un alt loc. Dar care acum are o misiune. Să-și caute mama sau bunica sau bunicul sau măcar sora mai mare pentru că Judith, geamăna lui, are nevoie de ajutor. Toate camerele, atelierul, spălătoria, berăria, curtea, totul este gol. O singură prezență, încă nenumită, dar tot mai palpabilă: moartea.

În operele lui Shakespeare ciuma nu este niciodată evocată. Acolo, printre personajele lui, ea nu există. Poate pentru că prezența ei a fost atât de reală în viața oamenilor pe care i-a cunoscut, în timpul pe care l-a trăit. În lupta cu moartea nimic nu e prea mult, dar bătălia aceasta e de la început pierdută. Moartea nu iese din casa nimănui cu brațele goale. Nu se grăbește, nu zăbovește, pentru că nu are pentru ce. Îi este indiferent dacă fetița slăbuță, căreia nu i s-a dat nicio șansă la naștere, asupra căreia se revarsă grija lui Agnes, disperarea că o va pierde va fi a ei sau Hamnet. Nu pot trăi amândoi: și el, și ea înțeleg asta. Nu este destulă viață, destul aer, destul sânge pentru amândoi. Poate nici nu a fost vreodată. Și, dacă e să trăiască unul dintre ei, atunci ea trebuie să fie aceea. Așa vrea el. Strânge tare cearșaful cu amândouă mâinile. El Hamnet, hotărăște asta. Așa va fi. Un alt schimb de roluri, o altă iubire care știe să elibereze sacrificându-se, crezând că poate păcăli moartea. Pentru Hamnet e un joc, ca acela pe care îl juca împreună cu sora lui pentru a-și amuza părinții.

O fată sau un băiat, pentru moartea care așteaptă, e totuna. Pentru toți ceilalți e o suferință și o vinovăție care vor schimba totul. Despre acest plin care dintr-odată se transformă în gol, despre iubirea care nu se poate împărți de acum doar la doi, fiindcă din pântecul lui Agnes au ieșit trei prunci, dar trebuie să o facă, deși nu știe cum, despre o lume care își schimbă brusc coordonatele și nu mai are sens, despre cum trăiește fiecare absența, despre surparea care cuprinde totul și încercarea de a te agăța de un gând, de o amintire, de o posibilitate este acest roman. Strada este scăldată în lumina soarelui, plină de copii. Mergând, strigându-se unii pe alții, ținându-și părinții de mână, râzând, plângând, dormind pe un umăr, așteptând să li se încheie nasturii pelerinelor. […] Peste tot unde se uită: Hamnet. Peste tot unde se uită fiecare dintre cei care au fost până atunci un tată, o mamă și două surori doar urma unei prezențe, niciodată cel care le-a fost fiu și frate. Și pânda, așteptarea, alungarea gândului, vinovăția că ei sunt aici, iar el nu, tăcerile, fugile, înstrăinările.

De unde știe ea ce ascunde un om sau o inimă.

Romanul poate fi citit ca un amplu poem al felului în care se trăiește absența. Diferit de la om la om, diferit de la femeie la bărbat, de la soră mai mare la soră geamănă. Într-o succesiune contrapunctică de gesturi, de atitudini, de cuvinte. Diferit și totuși asemănător prin urmele pe care le lasă în viața tuturor. Și ca o reconstituire a unui destin care nu s-a putut împlini altfel decât departe de casă, cel al nenumitului, dar recognoscibilului Will, în spațiul devorator al scrisului și al teatrului, într-o singurătate cu atât mai dureroasă cu cât se încheagă în prezența mai multor oameni, a mai multor chipuri, a mai multor spectre, printre priviri, identități diferite, trăgându-și din ele succesul, genialitatea. Un destin care a dat lumii alte destine, pe cel al lui Hamlet și al fantomei tatălui lui Hamlet, într-o zbatere dureroasă de a găsi în această prezență absentă, în acest dublu, o izbăvire. În timp ce vorbește fantoma, ea înțelege că soțul ei, scriind piesa asta, jucând rolul fantomei, i-a luat locul fiului ei. A luat moartea fiului lui și și-a însușit-o; s-a pus pe el în ghearele morții, reînviindu-l pe băiat în locul lui. […] Agnes vede acum că a făcut ceea ce orice tată și-ar dori să facă, să dea la schimb suferința copilului său pe suferința proprie, să-i ia locul, să se ofere în locul copilului său pentru ca băiatul să poată să trăiască. Și despre cum a scrie înseamnă pentru cei din jur un fel de a trăda, de a li te sustrage, un fel de absență, un soi de moarte.

Extraordinar de bine scris, fără asperități în trecerile de la un plan narativ la altul, profund zguduitor, acordând spațiu atât recreării unei epoci, cât și interiorității personajelor, Hamnet e povestea unei familii în exact aceeași măsură în care e povestea unor individualități, e povestea unei peregrinări dinspre realitate spre lumea abisală a imaginației și a unor multiple confruntări cu moartea și cu morțile sufletești.

 

(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart,  profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!