N-am înțeles niciodată de ce nu se interesează oamenii de ceea ce s-a întâmplat înainte de nașterea lor, de ce nu își întreabă părinții și bunicii cum și-au trăit viețile, ce îi face fericiți și ce ar face altfel dacă ar putea.
Hana este un roman despre fragilitatea vieții, dar și despre puterea de a înfrunta vicisitudinile, despre răul zdrobitor, devastator – acel răul pe care oamenii, orbiți de ură, transformați în marionete ale unei ideologii, ajung să îl făptuiască – și despre răul care se manifestă întâmplător, incontrolabil, provocând aceeași suferință, de data aceasta nu la nivel de colectivitate, ci individual. Un roman despre ceea ce este profund omenesc în noi: despre ce ne împiedică să acționăm la timp (ezitări, spaime, iluzii, neputințe, orbiri) și să ne salvăm (pe noi și pe ai noștri), dar și despre ce ne face să găsim resurse nebănuite de forță pentru a proteja, a mai crede în iubire, în responsabilitate, în ceea ce a mai rămas din familia pe care am avut-o, pentru a da o nouă șansă lumii și vieții. Chiar dacă singurul lucru care a rămas e un trup zdrobit, un număr tatuat pe antebraț și neputința de a accepta ce ai trăit (Hana) sau amintirea unei mame și a unui tată, a doi frați care brusc nu mai sunt, iar tu ai nouă ani și toată lumea ta s-a sfărâmat (Mira). Hana e un roman despre nebunia ce ajunge să ia în stăpânire totul, despre teroarea care se instaurează treptat și imposibilitatea de a accepta că răul poate pune stăpânire peste lume; despre legi inumane, ocupație, deportări, lagăre de concentrare. Despre Holocaust. Însă cartea Alenei Mornštajnová nu se reduce la atât. Ea spune povestea unei familii de evrei din Meziříčí, reconstituind totodată momente tulburătoare care brăzdează adânc viețile acestor oameni, le abat de pe făgașul obișnuit, îi fac să se îndoiască, să amâne și să se răzgândească, îi obligă să ia decizii, îi pun față în față cu lașitatea sau cu vinovăția, arătându-le că nimeni nu este fără de greșeală și că viața tuturor poate fi la fel de ușor zdrobită de întâmplările și de deciziile aparent nesemnificative și de cataclismele istorice. Alena Mornštajnová brodează pe marginea unei istorii reale de familie și face din ea o impresionantă radiografie a ceea ce credem că putem controla și a ceea ce este peste putință a evita, a deciziilor semnificative și a celor aparent derizorii (acele acțiuni cu rădăcinile în ceea ce suntem și în felul în care trăim zi de zi), din care se reconstituie viețile mai multor generații, legate între ele prin fire văzute și nevăzute. Un tablou în mișcare al prieteniilor și al despărțirilor, al coincidențelor nefaste, al întretăierii de vieți. Al trădărilor, al orbirilor, al meschinăriilor. Dar și al speranței, al îngăduinței, al apropierii. Toate, rod al sufletelor omenești – în timpuri pașnice sau în cele contorsionate de ură.
Dar cum poate lumea să devină mai bună dacă tăcem cu toții?
Romanul Alenei Mornštajnová se constituie sub forma unui triptic (Eu, Mira – 1954-1963, Cei dinaintea mea – 1933-1945, Eu, Hana – 1942-1963), din fiecare parte făcându-se auzite experiențe trăite la alte vârste, din fiecare răzbătând o altă față a poveștii, alte momente semnificative, alte dureri, alte dezamăgiri, alte lupte și alte speranțe. Fiecare parte se oglindește în cealaltă, aducând la suprafață mereu noi întâmplări din istoria unei familii și a unui spațiu, legături nebănuite și fapte de viață. La început auzim vocea Mirei, iar în ea pulsează inocența copilei care a fost, a fetiței ce încă nu înțelege viața, care nu bănuiește cât de rapid și de necruțător poate lovi nenorocirea. Din zilele liniștite ale copilăriei Mirei, duse printre aromele din bucătărie și plimbările alături de mamă și de frații mai mici, întotdeauna plictisitoare, în cimitirul orașului, la mormintele bunicilor, duminica, cu prezența tăcută a unui tată ce meșterește permanent la orologiile din prăvălia aflată la subsolul casei, cu pedepse pentru răzvrătirile copilărești sau boacănele fetei nu mai rămâne nimic. Epidemia de tifos îi ucide părinții și frații, iar Mira rămâne orfană. E în această primă parte reflectată o inocență ultragiată, dezorientarea și neputința unui copil ce nu mai are un cămin, luat în casa unei femei pe care o consideră prietena mamei, nevoit apoi să se mute din nou și să-și găsească printre ceilalți un loc. Ca într-un album cu fotografii alb-negru, ușor blurate de trecerea timpului, dar cu atât mai autentice în ceea ce păstrează, Mira reconstituie avatarurile suferinței, ale singurătății, ale maturizării și felul în care descoperă cine este, acele puncte nodale din trecutul familiei. Peste ani, cuvintele mamei, spuse duminică de duminică în fața pietrei funerare marcând mormântului gol al bunicii, vor dobândi un alt ecou: dacă n-ar fi fost ei, n-ai fi nici tu aici. La fel, se întâmplă cu prezența Hanei, mătușa care venea atât de rar în casa lor și care le provoca un soi de teamă copiilor – o ființă pe jumătate lipsită de viață și de voință, cu părul rar și complet alb, întotdeauna în haine largi, negre, din buzunarele cărora scotea o coajă de pâine veche. În jurul ei se înstăpânea o tăcere de neclintit din care răzbătea indiferență sau ostilitate. Hana e cea pe care Mira nu o îndrăgește, dar căreia mama îi arăta o nesfârșită afecțiune – ca unui copil suferind, pe care te chinui să-l ții în viață, care are nevoie de toată dragostea și atenția. Mătușa alături de care ajunge să crească. Ale cărei răni nu va reuși să le vindece, dar pe care o va reînvăța încet-încet să nu își mai dorească moartea, să vrea să mai amâne un pic întâlnirea cu cei dispăruți.
Mă plimbam prin încăperile în care altădată intram doar rareori ca să evit amintirile dureroase și am descoperit că trecutul aproape dispăruse. În bucătărie nu mai vedeam umbra mamei, pe trepte nu mai auzeam pașii tăcuți ai tatei și nu îmi mai aminteam nici ce culoare aveau ochii fraților mei.
E în aceste pagini ceva din ceea ce poate fi numit un roman al maturizării. Și, în ciuda tuturor asperităților, a trădărilor, a dezamăgirilor pe care le simte Mira, e o anumită seninătate. Căci ea însăși învață să ia viața ca atare, să-i înfrunte pe ceilalți, să renunțe și să meargă mai departe. Evocarea face loc, în același timp, câtorva spații și câtorva întâlniri, câtorva gesturi, apropieri și despărțiri ce se vor dovedi semnificative din perspectiva a ceea ce Mira va afla despre familia ei. Sunt ca niște mici fante prin care pătrund ecouri din trecut și care vor lumina adevăruri încă necunoscute, adevărate puncte de legătură prin care ceea ce a fost comunică și se revarsă în prezent: interdicția mamei de a urca în podul casei, timpul pe care va ajunge să-l petreacă aici alături de prietena ei Jarmilka după ce părinții acesteia îi interzic să o mai aducă acasă spunându-i că este evreică (Asta nu sunt, m-am apărat. Nu puteam fi evreică când nici nu știam ce înseamnă.), dulapurile și cuferele pline de relicve descoperite acolo, clipele alături de Gusta, fratele Idei, fetița cu ochi albaștri reci și chip de porțelan ce o urăște irațional și fără limite, a cărei ostilitate va rămâne neschimbată indiferent cât timp va trece de la întâlnirea lor), scurta perioadă petrecută alături de Ivana și de Jarek Horáček, grija acesteia și indiferența aproape ostilă a bărbatului, totul terminându-se brusc cu apariția în pragul casei lor a Hanei, descoperirea cărților din pod, plăcerea de a citi și dorința de a deveni scriitoare, răceala abia îmblânzită a mătușii, eforturile ei de a reînnoda firele subțiri ce o legau de viață pentru că acum cineva depinde de ea. Intuiția a ceva groaznic, înțelegerea adevărului care se ascunde în spatele numărului de pe brațul mătușii, în trupul ei schilodit de durere, în sufletul înțepenit: Din mici bucăți și fragmente am alcătuit imaginea a ceea ce trebuie să se fi întâmplat și am început să intuiesc oroarea prin care i se ștanțase mătușii Hana numărul pe braț și fusese făcută să nu mai știe să trăiască, ci doar să ființeze. Am înțeles de ce purta mereu în buzunar o bucățică de pâine și de ce făcea cale întoarsă când vedea pe stradă o uniformă, dar și de ce am surprins-o o dată, în primul an de conviețuire, arzându-mi pijamaua dungată la aragazul din bucătărie. Atenția către ceea ce s-a întâmplat înainte de nașterea sa, către ceea ce au trăit bunica și cele două fiice, către ceea ce s-a întâmplat în Meziříčí cu familiile de evrei, către soarta atât de diferită a celor două surori, Hana și Rosa, către întâmplări de demult și vinovății pe care le porți cu tine o viață – chiar dacă răul nu a fost făcut cu bună știință, chiar dacă nimeni nu putea să știe cât de lașă e iubirea unui bărbat, cât de oarbă încrederea unei tinere, cât de aprigă și de temătoare grija unei mame, cât de nedrept poate deveni totul, cât de repede și de absurd se schimbă orice gest de bunătate în reversul lui, ce pot face oamenii altor oameni, ce se întâmpla cu convoaiele care plecau spre Est, de ce moartea îl ocolește pe cel care o așteaptă și se pogoară asupra altora.
Da, a fost un timp când eram domnișoara Hanička. Dar apoi am devenit o stea galbenă, apoi numărul de transport șaptezeci și nouă, apoi o rezidentă temporară în Terezin și în cele din urmă un număr din șase cifre de la Auschwitz.
Acestei prime părți în care Mira își spune povestea și vorbește despre felul cum a ajuns să înțeleagă istoria familiei ei (reconstruită în partea mediană a romanului) îi corespunde în final mărturisirea Hanei. Tonului însingurat, dar luminos al Mirei i se alătură vocea femeii care în fiecare clipă e bântuită de ororile pe care le-a trăit și la care a fost martoră, de încercarea disperată de a face suportabilă supraviețuirea, de ceea ce e convinsă că este vina ei în întârzierea familiei de a pleca și de a se salva atunci când încă se mai putea, înainte ca armata germană să ajungă în Meziříčí, în vina de a i se fi dat șansa de a rămâne la Terezin în ciuda tuturor lipsurilor și a suferințelor îndurate acolo și de a nu fi fost urcată încă din prima zi alături de mamă și de bunici în ceea ce va descoperi că au fost trenurile morții, în vina de a-l fi condamnat pe Leo la moarte fiindcă i-a rostit numele, convinsă că îi va apăra pruncul abia născut, vina de a fi dat naștere în ghetou unui bebeluș cât palma care nu a fost lăsat să trăiască nici măcar o zi, vina pentru îmbolnăvirea cu tifos care a împiedicat-o să-și ia viața în lagăr atunci când pentru ea nu mai era nimic de pierdut, vina de a fi supraviețuit când sora și familia ei nu au făcut-o în timpul epidemiei de tifos abătute peste Meziříčí după război, chiar dacă și ea a mâncat din prăjiturile care ar fi trebuit să-i arate Rosei la aniversare cât de mult o iubește, cât de recunoscătoare îi este – primul dar pe care s-a simțit în stare să îl ofere cuiva. Un dar în care moartea aștepta cuminte clipa de a mai înhăța pe cineva. Vinovăția. Povara de a nu fi înțeles la timp. De a nu fi știut. De a nu fi putut face nimic. De a fi lipsită de orice drept, de orice speranță, de orice demnitate. De a rămâne în viață. De a fi obligată să se miște zi după zi, să-și amintească, să nu poată vorbi despre ceea ce a trăit. Despre miile de morți, miile de bolnavi, miile de copii, miile de femei care și-au văzut familiile transformate în cenușă și au continuat să respire. Despre nesfârșitele abuzuri, despre inumanele umilințe. Deposedarea de statutul de ființă umană. Triumful absolut al răului. Așteptarea răbdătoare a celorlalți de a uita, de a se vindeca. Așteptarea celor care nu au cunoscut ghetoul și lagărul. Așteptarea oamenilor de a fi din nou om: Mi-au spus că trebuie să uit, că trebuie să trăiesc din nou. Poate aș fi putut uita foamea și gerul din orele petrecute la apel, poate că aș reuși să uit de durerea oaselor rupte. Dar cum să uit de oamenii atârnați de gardul electric, de trupurile sfâșiate de câini și de umerii dislocați ai bărbaților și femeilor pe care îi spânzurau doar ca să-i sperie pe ceilalți? De convoaiele nesfârșite de copii, femei și bărbați care se îndreptau de la tren direct spre camerele de gazare. Cum pot uita de disperarea din ochii Trudei când a aflat că copiii ei fuseseră duși la gazare?
Trăim în secolul al douăzecilea, a răspuns mama. A trecut perioada pogromurilor. Și chiar dacă va fi război, nu face nimeni rău femeilor și copiilor.
Indiferent cât s-a mărturisit, cât s-a documentat sau cât s-a încercat reconstituirea ororii și a ceea ce a însemnat Holocaustul nu este și nu va fi suficient. Pentru că nicio evocare și nicio reconstituire nu poate să redea ceea ce s-a întâmplat. Pentru că fiecare persoană și fiecare familie au trăit altceva în ciuda ororii omniprezente și comune. Pentru că suferința, chiar atunci când e colectivă, e simțită și trăită subiectiv. Fiindcă nicio viață și nicio moarte din lagărele naziste nu au fost la fel.
Când Hana este obligată să plece alături de mamă și de bunici din Meziříčí, când decizia Elsei de a o lăsa pe Rosa în casa Ludmilei Karásková în ciuda împotrivirii fiului ei Karel îi schimbă acesteia soarta, ea are douăzeci și trei de ani. Trei ani mai târziu, când va reveni în Meziříčí, Hana aceea nu mai exista. Era un trup care încă funcționa, dar în care sufletul se făcuse țăndări. Un suflet pe care nici măcar dragostea Rosei nu-l poate lega suficient de puternic de viață pentru a-l face să mai recunoască frumusețea și bucuria, să caute un sens. Un suflet care, abia peste mulți ani, va fi pătruns și luminat de un adevăr pe care nu îl înțelesese până atunci. Spus de fiul celui pe care l-a iubit și care a fost atât de laș încât nu a putut să recunoască un fapt evident pentru el: că nu se va căsători niciodată cu o evreică. Fiu care acum e soțul Mirei. Deși dragostea lor nu mântuiește cealaltă dragoste stearpă, neputincioasă, adevărul pe care îl înțelege și căruia îi dă glas Gusta schimbă ceva în sufletul și în conștiința Hanei: Mira are mare nevoie de dumneavoastră, rămâneți lângă ea. Are nevoie. Cuvintele acestea mi-au rămas în minte. Ele nu au puterea de a schimba nimic din ceea ce s-a întâmplat, nu pot oferi alinare, nu alungă vinovăția, dar aduc în sufletul Hanei din nou iubirea.
Chiar și la cei șaisprezece ani ai mei, știam că oamenii sunt doar oameni, cu greșelile și aspirațiile lor, și că nu învață niciodată din greșeli și niciun calcul științific nu-i va schimba.
Hana Alenei Mornštajnová (tradusă din limba cehă de Gabriela Georgescu) reușește să surprindă cu acuitate felul în care viețile oamenilor se intersectează și se schimbă, modelându-se și influențându-se permanent. Uneori dramatic, dureros, de nevindecat, alteori doar tangențial, dar cu la fel de puternice ecouri în suflet. Și nu doar în momentele cumplite ale istoriei, ci în fiecare clipă, cu fiecare decizie sau amânare, cu fiecare speranță de care ne agățăm, cu fiecare dezamăgire, cu fiecare încercare prin care trecem. E romanul în care liniile istoriei colective și cele ale destinului personal se împletesc, e romanul care ne amintește că nu există nici certitudini, nici linearitate, nici previzibilitate în viețile noastre, ci doar o necesară zbatere întru continuitate. Cu momente luminoase și multe altele întunecate, marcate de suferință. Că omul e legat de ceilalți oameni și că niciun gest nu e lipsit de consecințe. Că nimic nu poate fi înțeles în timpul în care e trăit, dar că totul se leagă și construiește destine: individuale, familiale, colective.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
