În Hârjoana, spectacolul-lectură* după un text scris de Emil Coşeru și regizat de Irina Popescu-Boieru, nu intrăm într-o simplă poveste. Călcăm într-un prezent suspendat, într-o cameră în care zilele nu mai curg, ci se rostogolesc lent, ca un ceas cu limbi stricate. Aici nu mai e vorba despre trecut sau despre viitor, ci de o clipă întinsă la maximum, în care doi oameni își încordează toată ființa pentru a trăi încă o zi. Și încă una. Și încă una.
Spectacolul urmărește o zi din viața a doi bătrâni, EL și EA, izolați într-o casă care pare desprinsă de lume. Cei doi rememorează fragmente din trecut, trăiesc prezentul – pentru a-l face suportabil, a-l îmblânzi – prinși într-o rutină încărcată de umor, ironie și gesturi tandre, dar sunt permanent însoțiți de conștiința apropierii morții. Discută despre visuri, pisici, dureri, dansuri și mâncare, pendulând între duioșie și ceartă, între joacă și teamă.
Pe parcursul zilei, cei doi transformă realitatea banală într-un spectacol viu: dansează, cântă, se tachinează și se consolează reciproc. În ciuda izolării, refuză să se lase doborâți și își construiesc o lume a lor, unde moartea devine un partener de joacă, iar viața o hârjoneală serioasă.
Spectacolul devine astfel o declarație de rezistență tandră în fața unei lumi care dispare din jurul lor fără zgomot, ca o ninsoare caldă. Nu moartea e centrul gravitațional, ci lupta de a rămâne tu însuți în pragul dispariției: cu umor, cu slăbiciuni, cu gesturi absurde, cu micile ritualuri care dau sens unei realități în destrămare. Spectacolul nu îşi propune să fie o lecție, ci o oglindă. Una care nu deformează, dar nici nu cruță. În ea ne vedem așa cum vom fi (poate): vulnerabili, ridicoli, plini de dragoste și de teamă, agățându-ne de ceea ce am fost, cu dureri de oase, cearcăne, cu nevoia de a mai auzi un glas lângă al nostru, de a simți încă apropierea celuilalt, de a întinde mâna și de a nu strânge doar neantul.
Viața trăită, nu înțeleasă
Viața nu a fost dăruită să fie înțeleasă, ci trăită şi puține texte afirmă asta mai curajos, mai tandru și mai profund. Spectacolul nu cere explicații. Nu are nevoie de teorii, de metafizică, de concluzii. El nu ne pretinde să înțelegem bătrânețea, moartea, iubirea, ne cere doar să le simțim — cu toată fibra trupului, cu tot ce mai pâlpâie în piept, cu tot ce se zbate în tăcere. Ca o atingere promisiune de care nu trebuie să ne temem. Ea e deja în noi.
Hârjoana ne obligă să dăm jos armura rațiunii. Să nu mai înțelegem, ci să fim. Să trăim ceea ce „se întâmplă” pe scenă nu cu mintea, ci cu acel strat fin al sufletului care reacționează la lumină, la muzică, la o replică spusă șoptit. Viața celor doi nu are nevoie de o logică – ea are gravitație, are carne, are suflet. Și în asta constă frumusețea, bucuria și rostul ei – omul nu e făcut să pătrundă sensul tuturor lucrurilor, ci doar să le iubească.
Moartea în tandem cu conștiința morții
Nu moartea e adevăratul adversar, ci conștiința morții, ne avertizează Emil Coșeru – acea presiune tăcută care apasă aerul și colorează fiecare replică cu o nuanță de „prea târziu”. Jean Paul Sartre spunea că omul este condamnat să fie liber, dar libertatea celor doi nu mai e una de a alege între drumuri, ci de a continua, voit și lucid, într-o lume care s-a șters încet din jurul lor. Ei trăiesc într-un spațiu al așteptării, dar refuză resemnarea. Refuză tragismul. În schimb, aleg jocul – ultima formă de revoltă, de libertate interioară.
Timpul nu mai curge. El stă, se dilată, încremenește în gesturi și în replici care par uneori că se întorc în cerc, ca niște valuri ce n-au unde să se spargă. Nu mai există un mâine concret, ci doar o constantă revenire a clipei de acum, trăită cu aceeași uimire, cu aceeași teamă, cu același dor.
În esență, asta este marea durere: nu moartea, ci conștiința timpului gol, a timpului care nu mai promite nimic. Dar tocmai aici piesa devine profund umană: în acest gol, cei doi construiesc sens. Se încăpățânează să danseze, să cânte, să se certe și să se iubească. Să râdă și să plângă. Timpul lor nu mai e liniar, aproape nu mai e, dar, cât încă sunt în el, aleg să-l facă intens. Devine o durată trăită, nu măsurată, iar asta e, poate, o formă de eternitate.
Când cerul însuși nu mai știe ce vrea
Schimbarea bruscă a vremii, de la senin la ploaie, de la ninsoare la vânt, de la lumină la beznă, nu este un simplu decor, ci un element simbolic esențial. Vremea devine oglinda stărilor personajelor, a fragilității lor sufletești și fizice. Pe măsură ce cei doi se confruntă cu amintirile, cu spaima, cu iubirea și cu apropierea morții, natura din jur răspunde ca un organism viu, reflectându-le trăirile.
Vremea simbolizează jocul destinului, nesiguranța existenței umane în fața finalului inevitabil. Nimic nu este egal, stabil: nici anotimpurile, nici zilele, nici trupurile lor, iar această instabilitate cosmică amplifică gingășia cu care cei doi aleg să rămână împreună ca două frunze bătute de vânt, însă pe aceeași ramură încă.
Ultimul joc: viața încă râde, moartea încă așteaptă
Finalul spectacolului surprinde un moment în care replicile par să curgă fără noimă, dar acest lucru nu este un simplu „truc” teatral. El capătă o adâncă semnificație: devine ultimul pact între viață și moarte, o bătălie jucăușă, dar acerbă între două forțe care se atrag și se resping. Pe de o parte, EL și EA se joacă voit, inventând gesturi, replici, situații absurde pentru a păcăli sfârșitul. Pe de altă parte, moartea pare să le dicteze ritmul din umbră, să le șoptească nonsensuri și confuzii, ca un regizor invizibil care le pregătește trecerea.
Simbolurile vizuale sprijină jocul final. Ciorile negre – stridente, amenințătoare – aduc cu ele premoniția morții, croncănitul lor sfâșiind tăcerea, întunecând cerul. În contrast, porumbeii albi întruchipează fragilitatea vieții, speranța, puritatea momentelor care încă există.
Astfel, „Hârjoana” nu este doar un spectacol despre bătrânețe, ci despre frământarea ultimă dintre a mai trăi o zi și a accepta sfârșitul. Iar în această frământare, absurdul, jocul şi absurdul joc devin singurele forme de adevăr rămas. Într-o lume în care zilele se repetă fără promisiune, iar timpul nu se mai scurge, ci se dilată ca o respirație grea, viața încă râde. Moartea încă așteaptă. Iar între ele, se joacă doi oameni care nu mai înțeleg viața, dar aleg să o iubească. Pentru că, poate, adevărul ultim nu e în sens, ci în dragoste. Și în hârjoană.
*Proiectul „Lecturi³”, aflat la a șasea ediție, a fost inițiat de Teatrul Național Iași, în parteneriat cu Muzeul Național al Literaturii Române Iași și cu revista „Alecart”. Spectacolele-lectură au loc lunar, iar accesul publicului este gratuit. La finalul fiecărui an, un juriu selectează una dintre piesele prezentate pentru a fi transpusă scenic în repertoriul permanent al Naționalului ieșean.
(*Catrinel Pîndaru, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, mate-info, la Colegiul Național Iași.)
