Harta sufletului meu, o temă dată adulților**

Horia e un copil care gândește. Horia e un copil care uimește. Un copil care nu are răbdare să adune în spate un car de ani înainte să înțeleagă existența, ci vrea răspunsuri acum. Ba chiar, aș putea spune, a făurit răspunsuri proprii la întrebările etern umane. Deja, Horia e un răzvrătit împotriva plafonării, un mic geniu care vrea să știe cum se face că noi, adulții, îngăduim unui concept abstract precum timpul să ne răpească identitatea și să ne îngroape în rutină.

Când l-am cunoscut acum câțiva ani, se întrecea cu tatăl său, adunând (sau pierzând) puncte pentru cât de mult o ajutau pe mama la treburile casei. Părea să conștientizeze deja că în viață e nevoie de ambiție și e nevoie de un scop, chiar în cele mai mici lucruri. Nici nu m-am mirat când am aflat că a scris o carte!

William Wordsworth sugera, într-una dintre Odele sale, că viața este o uitare, o îndepărtare de viziunea paradisiacă a libertății care ni se relevă în copilărie. Pe măsură ce înaintăm în vârstă, pereții unei închisori ne înconjoară și ne reduc drastic orizonturile, iar acea libertate glorioasă dispare treptat. Ne închidem în noi și uităm să ne bucurăm în mod absolut, și asta fiindcă nu mai avem un întreg drum înaintea noastră. Cu alte cuvinte, cu cât ni se reduce câmpul temporar, cu atât pierdem speranța că, așa cum natura îmbină previzibilul cu spontanul, și viața noastră mai are încă loc pentru spontaneitate și nu s-a redus la rutină, sau la o traiectorie cu totul previzibilă. Nu e asta, oare, tragedia timpului? Pentru un copil, „brilianta inocență a unei zile noi/nu a-ncetat să-ncânte”, pe când noi, adulții, am uitat să vedem o nouă zi ca pe un nou început. Wordsworth concluzionează că, în mod logic, dacă am reînvăța să fim copii, atunci am reuși să ne bucurăm din nou de a-temporalitate.

Dar oare ce poate un copil să-l învețe pe adult? Filosofii existențialiști, în special Heidegger, au destabilizat noțiunea de timp liniar sau de timp care trece ireversibil pe o axă infinită, unde trecutul este un prezent care a fost și nu va mai fi niciodată, iar viitorul tot un prezent care așteaptă să se materializeze. Ceea ce ne-ar putea salva din a fi sclavii istoriei și ai timpului, propune el, este trăirea ființei autentice într-un timp viu, tri-dimensional. Dar se naște întrebarea, dacă nu îți găsești autenticitatea, sau, să spunem, dacă ai pierdut-o după ce te-ai îndepărtat de copilărie, atunci nu devine aproape imposibil să te dezbari de timp? Poate doar nebunia sau poveștile științifico-fantastice ne mai rămân, așa cum ar spune Kurt Vonnegut, creatorul personajului care o luase razna pe axa timpului, Billy Pilgrim.

Problema noastră, a adulților, este că luăm prea în serios ideea de timp, uitând că noi, de fapt, am inventat-o. Poate pe vremuri era mai ușor să urmărești luna pe cer și mersul stelelor în loc să-ți numeri orele și anii. Timpul nu era atât de agresiv cum e acum, când te urmărește cu ochii secundelor oriunde ai fi, din ecranul telefonului sau al computerului, de pe pereții clădirilor, din pașii grăbiți ai trecătorilor pe stradă.

Atunci, să ne plecăm urechea la viziunea unui copil – nu oricare copil, ci unul înțelept și precoce, un copil care încă nu și-a pierdut spontaneitatea, dar care nu se teme să pășească în lumea părinților și să le judece relația cu timpul sau poate chiar modul în care se războiesc cu timpul. Acest copil, Horia-David Munteanu, are curajul de a privi în spatele cortinei ca să-l găsească pe cel ce pretinde a fi Vrăjitorul din Oz și să spună: e un biet bătrânel care n-a mai putut da înapoi după ce a început lumea să-l ia în serios. Cum arată, deci, timpul în viziunea unui copil care nu se teme să ne spună că ne luăm prea în serios? Un copil care ne cere să privim în spatele limbilor ceasului și să uităm tot ce am învățat despre prezent, trecut și viitor?

Harta sufletului meu este o carte prețioasă, importantă în contextul maratonului global în care noi, adulții, alergăm fără să ne mai amintim exact când am intrat în cursă. Tânărul scriitor a acceptat binevoitor să își facă temele lui de băiat de clasa a 5-a, dar a folosit “tema” (călătoria în lumea părinților) ca pe un portal către propriul suflet. În mod subtil, în loc să se lase prins în temporalitatea adulților, a inversat rolurile și și-a propus să-i invite pe toți părinții în sufletul unui copil, doar-doar ar putea să învețe și ei ceva din tema lui pentru acasă.

Și ce înseamnă pentru Horia-David Munteanu să nu fi pierdut încă a-temporalitatea speranței? În primul rând, micul autor pune o întrebare legitimă: de ce, după miliarde de ani de existență a universului, noi ne plafonăm la cele șapte zile ale săptămânii? De ce luni este întotdeauna aceeași zi de luni și de ce e întotdeauna urmată de marți? E nevoie, într-adevăr, de imaginație și curiozitate pentru a putea privi săptămâna dintr-o perspectivă cosmică. Știu mult prea mulți adulți care nu ar putea pune finitul și infinitul de-o parte și de alta a aceleiași balanțe. Horia o face cu nonșalanță și cu înțelepciune aproape profetică. Rezultatul este evadarea din timpul adulților: Horia își va construi săptămâna exact așa cum vrea și nu așa cum i s-a impus. Printr-o astfel de strategie, el poate să-și imagineze o întreagă viață pe parcursul săptămânii pe care a făurit-o singur. Și atunci, ar putea întreba adultul sceptic, nu înseamnă că deja și-a redus orizontul la acea temporalitate pe care încerca să o submineze? Tocmai aici este cheia miracolului imaginației: prin dorința de explorare și de expansiune a eului, oricine ar putea trăi sute și mii de vieți în spațiul unei secunde, așa cum Hamlet își construia universuri întregi într-o coajă de nucă.

Horia a trăit, în excursia sa imaginară, o întreagă viață până la capăt, și-a imaginat o familie și o carieră de succes, iar acum nu mai are nevoie să trăiască exact acea viață. Refuzând să se uite doar unde își așază pasul următor, Horia se aruncă într-un labirint de posibile cărări viitoare, așa cum făceau personajele lui Borges. Astfel, ne invită și pe noi, cititorii uimiți, să ne vedem sufletul ca pe o hartă infinită și să nu uităm că oricând ne putem schimba direcția și putem să ne construim săptămâna noastră în loc să o acceptăm pe cea pe care o urmează o lume întreagă.

 

*Liana Vrăjitoru-Andreasen este profesor universitar la South Texas College, SUA, unde predă literatură și eseistică.

** Textul de mai sus prefațează volumul Harta sufletului meu (Călătorie în lumea părinților), de Horia-David Munteanu apărut anul acesta la Editura Adenium.

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!