Harta sufletului meu sau lecția unui copil

Cartea lui Horia-David Munteanu e, înainte de o însumare a gândurilor unui copil, un început frumos al unui scriitor. La cei unsprezece ani ai săi, Horia reușește să jongleze cu planurile ficționale fără a pierde din vedere, măcar o clipă, desfășurarea logică a evenimentelor imaginare, dezvăluind în paginile cărții sale pasiunea pentru literatură, îmbinată cu o reflexivitate calculată. Începe să despice existența în piese de lego, ce marchează ipostazele vieții, criticând capacitatea adulților de a „uita” cum e să fii copil, urmând ca personajul său să ia toate deciziile spontane la care am visat măcar o dată fiecare dintre noi. Cu toate acestea, el menține permanent balanța consecințelor, pusă pe seama maturizării: lumea personajului guvernată fără noțiunea timpului, în care școala este pentru cei plictisitori și fără ocupații, se transformă într-o idee puerilă, aversiunea față de matematică devine împlinire, iar copilul de altădată se metamorfozează în părintele sever și enervant de care se ferea în copilărie.

Mărturisesc că în momentul în care am aflat de cartea lui Horia am fost extrem de curioasă să văd ce ascunde în paginile scrise copilul pe care l-am cunoscut ca fiind timid, aflat acum la vârsta marilor teorii personale, a negării și „atotcunoașterii”. Mă așteptam la două variante: fie să găsesc o temă tratată școlărește, fie o serie de întâmplări fabuloase susținute de plăcerea creației. M-am bucurat realizând că ambele mele opțiuni erau greșite, Harta a sufletului meu fiind construită cu inteligența unui contemplator cu o perspicacitate stilistică și rațională. Dacă în primele pagini am regăsit zâmbind ideile copilăriei mele, plăcerea invenției și a evadării din deprimantul univers al oamenilor prea ocupați să înțeleagă că pot schimba lumea, transformarea personajului principal în adolescent, iar apoi în adult schimbă radical registrul așteptărilor. Cele două perioade pe care autorul le-a atins doar reflexiv sunt prezentate cu o exactitate naturală, o conștientizare a ciclului vieții pe care nu am simțit-o decât autentică și credibilă, nici pe departe forțată.

Să reușești la o vârstă atât de fragedă să înțelegi timpul în esența sa atât de bine, încât să îl personifici și să îl modelezi după bunul tău plac denotă o curiozitate investită eficient.

Am fost surprinsă să descopăr cu câtă lejeritate de exprimare și claritate a viziunii este construită imaginea acestui element ce guvernează întregul volum. Horia vine și ne întreabă ce înseamnă, de fapt, unitatea de măsură care ne îngrădește viața și cum ar fi să putem ajunge mai presus decât ea. Ne folosim existența gestionând corect acest timp? Putem fi prea ocupați? Îndatoririle noastre sunt mai presus de fericirea pură? Dar dacă am trăi fiecare în parte după timpul pe care ni-l stabilim de unii singuri, dacă ne-am aloca fragmente de existență așa cum doar visăm, renunțând la responsabilități? Cu siguranță ar fi un haos, un haos reieșit din neintegrare și neglijență, problema pe care autorul o intuiește, iar personajul o descoperă în drumul său spre formare și, implicit, de maturizare.

Imaginea de manifest a cărții este o lecție adresată tuturor celor ce s-au îndepărtat de puritatea și inocența ce i-a ajutat odată să evadeze din cotidian, un mesaj pentru adultul care judecă uneori pragmatic, care uită să se bucure de plăcerile simple ce îl înconjoară, cel ce se limitează mulțumindu-se cu banalul. Pe un ton sentențios, autorul tratează brutal îndepărtarea de joc, seriozitatea neavându-și loc permanent într-o lume atât de captivantă prin detalii simple ce fac diferența: un serial interesant, o pisică neagră, culorile copacilor, timpul petrecut cu persoanele dragi etc.

Nu am putut să nu remarc citatul ales în incipitul cărții, pus în strânsă legătură cu finalul: „A înțelege lumea, a o explica, a o disprețui – aceasta este, poate, treaba marilor gânditori. Pe mine mă interesează însă doar putința mea de a iubi lumea, iar nu de a o disprețui sau de a o urî, urându-mă și pe mine însumi, putința de a o privi și de a mă privi pe mine însumi și pe toate ființele cu dragoste și admirație, și cu un profund respect” (Hermann Hesse, Siddhartha). Astfel, descoperim premisa după care este alcătuită cartea: dorința de a vedea mai departe de spațiul teoretic, o demonstrație a puterii ludicului în relație cu raționamentul cu care suntem atât de obișnuiți. Privind dinspre ficțiune spre realitate, nu doar personajul cărții, ci însuși Horia reușește să planteze în univers un sâmbure de fruct, o urmă importantă ce îi marchează trecerea, dar, mai mult decât atât, îi susține punctul de plecare.

 

 

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!