Deşi luna iulie este pe sfârşite, pot spune că nu mă simt ca şi cum am intrat în vacanţă. Încă aştept următoarea lecţie pe care trebuie s-o învăț, următorul examen sau test de orice natură. Atmosfera bacalaureatului nu m-a părăsit la fel de repede precum mă așteptam. Acest mare sfârșit, totodată și un nou început, îmi oferă în mod paradoxal senzația că nu s-a terminat. Am realizat abia zilele trecute că nu voi mai face niciodată anumite materii la școală, că nu vom mai fi în aceeași formulă în clasă sau că nu voi mai păși pragul Colegiului Național de Artă „Octav Băncilă” decât în vizită, în calitate de fost elev și musafir.
Pentru mine, bacalaureatul propriu-zis a început din septembrie, de când am primit schemele materiei. Vortexul testelor și simulărilor m-a aspirat cu o putere atât de mare încât am fost forțată să opun rezistență. Au intervenit astfel, prin această acțiune defensivă momentele lungi de blocaj intelectual și emoțional. Cu cât aveam mai multe de făcut, cu atât mă simțeam mai forțată să alternez concentrarea susținută cu starea de legumă. Desigur m-am mobilizat, fiecare simulare am tratat-o cu seriozitate astfel încât atunci când, dupa un timp pe care l-am perceput ca o clipire, m-am trezit într-o clasă care nu era a mea, la bacalaureat. Nici după ce am ieșit de acolo nu mi-am dat seama exact ce se întamplase. Cel mai proeminent gând pe care îl aveam în acele momente era „Doar atât? Asta e tot?” Nicio catastrofă națională, cataclism sau venirea lui Iisus pe pământ? Nimic? Am stat la o bancă desenată cu tot felul de porcării și am scris cum am știut eu mai bine. Subiectele accesibile spun eu, chiar și la istorie. Deși, la începutul probei de la istorie un monstruleț dezordonat îmi amesteca orice informație în minte, facându-mi imposibil să leg anumite evenimente. „Ăăă cine a realizat alianța cu Petru Mușat din 1389?!”, „Care era în 1919, Tratatul de pace de la Paris, Convenția de la Paris, sau Conferința de pace de la Paris??” Eram împăcată ca am scris tot și am scris destul de bine. Toata lumea fericită, mie îmi venea să urlu pe stradă „AM SCĂPAT DE BAAAC!!!”, ceea ce oricum încă fredonam câteva zile după.
Această experiență nu a însemnat pentru mine un prag imens, extrem de important pentru viața și viitorul meu, cum a fost admiterea la facultate. Consider că, dacă stateam acasă acest an, învățam doar materia pentru bac și veneam la școală doar pentru teste de verificare și simulări, puteam chiar să ofer meditații. E cu totul altceva când pe lângă asta te împunge în coastă și atestatul, plus planșele pe care le ai de făcut la atelier, plus nu știu ce eseuri ca să te treacă la cutare materie, plus lucrul pentru pregătire. E cu totul altceva când te trezești dimineața devreme, mănânci ceva, bei cafeaua apoi te așezi la învățat, decât să dormi pe tine în bancă și să te plictisești, fiind conștient că nu te poți concentra pe nimic. Și toată presiunea inutilă ne-a apăsat zilnic, din atmosfera de la școală „Azi avem test la română??”, dar o mare parte de la părinți „Măi Cutărescu, anul asta ai bac ține minte! Viața ta socială se oprește aici, pe o perioadă de 10 luni. Tot ce trebuie să faci este să te comporți ca un roboțel ce ești și să tocești în continuu că altfel nu suntem mândri de tine!”. Panică, panică, panică, avem anul acesta bac! Vai de noi, ce ne facem? Pai vă spun eu ce ne facem. Învățăm niște chestii pe care Dumnezeu știe dacă le mai ținem minte vreodată, slavă Cerului că știm să ne exprimăm în limba română, iar când se dă startul scriem. Se asezonează creierul după pretenții, se dă la cuptorul încins vreo trei ore să fiarbă în suc propriu și se servește musai cu un cățel de anxietate. Atât de multă agitație fără sens! Cred că, în anumite momente, indisponibilitatea de a mai învăța provenea din realizarea că e absolut obligatoriu să învăț din timp. Să petrec nu știu cât timp cu toate foile lângă mine, ca să mă trezesc la sfârșit de mai că am uitat tot și trebuie s-o iau de la capăt. Și rezultatul a fost acesta : un copil s-a străduit să își învețe lecția la perfecție. Vine timpul ascultării. Profesorul exigent îi adresează o serie de întrebări, iar copilul se concentrează și crede că a facut totul bine. La sfârșit, profesorul cu o mutră rece și inexpresivă ii spune „Destul, ia loc, 4.”
Din fericire nota mea finală nu a fost 4, dar s-a simțit ca atare. Singura explicație pe care am reușit să o găsesc a fost că trebuia să învăț această lecție acum, în ultimul an de liceu. Cei 12 ani de școală m-au transformat într-un elev atașat obsesiv de note mari, motivat de posibilitatea că va fi cel mai bun din clasă. Acum că am avut timp sa reflectez asupra acestei idei, realizez cât de falsă poate fi. Singura satisfacție pe care acest statut o oferă este pe termen scurt. Acest vreau sa fiu cel mai bun din clasă trebuie să se transforme în vreau să învăț cine sunt. Chiar nu contează cu ce medie ai luat bac-ul ( cu condiția să nu îți stea în calea facultății dorite ), contează cine ești, dar mai important cine știi tu că ești, nu cine cred alții, contează ca ai trecut cu bine peste tot stresul, emoțiile, nervii sau nopțile petrecute învățând sau desenând. Cea mai mare medie generală din toți anii, 10, am avut-o în clasa a 12-a, când am încetat să mă mai straduiesc s-o obțin. Mă bucur că am învățat această lecție prețioasă în al 9-lea ceas, după examenul de bacalaureat.
