Hello (to) gravity

Am așteptat ca timpul să redevină tandru cu noi pentru a vă scrie câteva rânduri în care cuvintele, primenite de zgură, să se așeze curat și simplu în fraze, cu intuiția păsărilor mici care își găsesc ramurile potrivite.  După o perioadă în care am spus cu toții: „goodbye to gravity”, în care bucuriile mici păreau să se fi terminat, în care lămâile au fost stoarse altfel în ceaiuri, paginile întoarse cu mai puțină poftă, hainele ne-au  părut prea mici ori prea mari, oricum nepotrivite, muzica agasantă, trotuarele au căutat frunțile, ne-am reașezat cumva în noi.  Scriu știind că voi, atât de tineri, de vii, de frumoși, de deștepți și de curajoși, respirați altfel aerul acidulat și proaspăt al fiecărei zilei. Și că, în biografiile voastre, ale noastre, am suferit o mutație ontologică: ne-am descoperit vii. Oameni salvatori dacă nu ai altora, măcar ai noștri. Vă aveți în grijă, ăsta e adevărul.  Și trebuie să trăiți cu acest adevăr axiomatic deloc comod poate, la vârsta voastră: vă cam aveți în grijă.
Știu nu doar că sunteți, dar că veți fi buni. Cei mai buni chiar într-o lume în care răutatea pare virtual infinită. O să așezați cu migală câteva straturi de armură, o să puneți Pink Floyd, Led Zeppelin, Metallica, Brahms sau altceva în căști, o să vă iertați părinții dacă nu v-au înțeles cum ați fi vrut voi, iar ei vă vor ierta pentru toate făcutele și nefăcutele, și o să cam ieșiți în larg. Iar largul acesta poate fi fioros de multe ori. Deși, după ce e cunoscută și îmblânzită, lumea are ceva de monstruleț șarmant. Oamenilor buni li se întâmplă, într-un mod aproape irepresibil, lucruri bune. Banalitatea binelui.
Știu că sunteți curajoși și deși curajul era pentru vechii grecii, printr-o maieutică miraculoasă, exclusiv o virtute masculină, iar unii încă mai cred asta, ei bine, curajul nu are gen. O femeie curajoasă nu e stridentă, sufragetă ori bizară, iar o femeie tânără nu prea are de ales, deci nu poate fi decât curajoasă. Fiți deci, curajoși și curajoase.  Nu știu niciun laș care să fi rămas în istorie sau să fi făcut ceva remarcabil în literatură, muzică, pe vreo scenă a lumii, în vreun laborator de cercetare, în vreun bloc operator sau în algoritmii de programare. Fiți deci, curajoși; curajul are moduri felurite de a se manifesta, așa că va fi simplu să vă găsiți specia de curaj care vi se potrivește.
Știu că veți fi corecți. Într-o lume în care de cele multe ori să rămâi corect e o bizarerie uriașă și stârnește mirări metafizice mai ceva ca la vederea unui Labrador durduliu îmbrăcat în tutu în pași de dubstep pe vreun bulevard central, mai ceva ca un perete care te învață să privești cerul, deși tu privești peretele, ei bine, să fii corect e o mare ciudățenie. Uneori, dacă nu ați văzut deja, veți fi obligați să îi dăscăliți pe alții într-ale corectitudinii: să scrie corect, de pildă. Dacă aș fi primit câte o monedă pentru fiecare „Nitzche” cu variațiunea „Nice,” „să aibe”, „nu fii, „ar să fi”, pentru fiecare dezacord, pentru toate virgulele strecurate adulterin între subiect și predicat pe care le-am citit, aș fi strâns mai multe monede decât Fontana di Trevi într-o zi cu o invazie de  turiști asiatici. Corectați cu blândețe și fără obidă, dar corectați, altminteri bietul Nietzsche va rămâne mereu greșit.
Știu că nu veți fura pasaje, idei ori texte întregi oricât de mici și de ascunse în viscerele internetului sau în pântecul bibliotecilor ar fi ele. Într-o lume în care plagiatul și compilația nu sunt tocmai păcate capitale și se poartă până și la cele mai mari case, până și la Casa Poporului, voi nu furați scrisul. Nu există texte orfeline; ele își respectă întotdeauna AND-ul și își recunosc autorul chiar și legate la ochi, așă că nu greșiți față de scris și față de voi.
Iertați simplu și repede. Nu așteptați o eternitate ca să-i expiați pe alții de greșeli; eternitățile au cusurul de a fi lungi. Iertarea e eliberatoare și nu miroase întotdeauna a tămâie, nu e doar în confesional, ci e și a noastră, a oamenilor. Eu cred că iertarea e cea mai importantă resursă din lume, mă mir cum nu s-au dus războaie pentru ea, cum de nu s-au semnat tratate de iertare globală și nu doar de pace între statele beligerante, cum de nu există concursuri de frumusețe pentru iertare și procese de iertare colectivă. Cum de nu învățăm iertarea la școală și mă întreb de ce nu există traineri în iertare. Iertarea ne apropie cel mai mult de Dumnezeul în care credem sau nu credem, abia așa îi semănăm fiindu-i egali în iertare. Iertați, deci, pentru voi.
Știu că voi fi cicălitoare și antipatică poate, dar citiți. Probabil auziți asta sâcâitor de des, profesorii de română vă conjură să citiți și, credeți-mă, bine fac, poate și părinții mai au obiceiul asta. Citiți orice, chiar și literatură proastă. Fără sclifoseli, nu există autori fundamental proști, așa cum să citești doar “autorii canonici” (oare de ce nu pot fi doar mari?) e o  lipsă cumplită de creativitate și o docilitate cam mare, nu? Citiți Borges, Hemingway, Pessoa, Cortazar, Joyce, Llosa, și o să vi se facă poftă de citit. Citiți autori contemporani pentru că, tautologic, vă sunt contemporani. Și scriitori vechi, chiar și cei pe care poate îi vedeți cam desueți – ca Goethe, Dante, Shakespeare. Chiar și pe cei vechi de tot, de dinainte de începuturile lumii, ale matematicii și ale filosofiei, ca Lucretiu, Aristotel, Vergiliu. Citiți scriitoare, nu doar scriitori. Zelda a fost la fel de bună ca Scott Fitzgerald, deși noi o știm mai mult ca soție, iar pe Sylvia Plath, Virginia Woolf, Anais Nin, Iris Murdoch, Irina Pârvulescu și altele o să vă pară rău dacă le pierdeți. Recitiți cărțile care v-au plăcut când erați mici și o să vă placă mai mult de voi în devenire sau descoperiți-le acum.

E o conjectură simplă:
i. cărțile schimbă oameni,
ii.  oamenii schimbă lumea.
Corolar: cărțile schimbă  lumea.

Călătoriți și nu amânați până când veți avea resursele pentru asta. Cunosc oameni care au văzut lumea cu un rucsac și s-au întors funciarmente îmbogățiți. Dacă mai aveți amintiri de pe vremea propriei bebelușenii, o să constatați că multe dintre ele sunt legate de evadările din pătuț sau de primele descoperiri ale lumii. Lumea nu e un pătuț de copil, ci o infinitate de locuri în care lumina cade altfel, în care râsul, ca și limba, sună diferit, regulile de circulație, spaimele, florile, gângăniile, muzica străzii sunt noi. O să ajungeți să povestiți fără să fiți prețioși despre pisicile poetice ale Istanbulului, soarele și înghețata-fluviu de la Roma, Londra cea fără de somn sau despre toate lacurile, munții, orașele mici, târgurile negustorești urbanizate cu forța,  orașele încă ciupite de comunism, satele uitate de lume ale acestei țări. În călătoriile voastre, vizitați-vă bunicii. Știți voi mai bine de ce.

Iubiți. Radical. Cu stridențe. Cu umor. Fără simțul ridicolului, pentru că doar în iubire caraghiosul are loc.

Îndrăgostiți-vă de câte ori au mintea și spiritul vostru chef. Alegeți-vă prietenii de pe-acum și ajutați-vă în devenirile voastre. Iubiți-vă părinții și spuneți-le asta din când în când, chiar și pe nespuse, intuiesc că vor înțelege.
Am știut cam multe în rândurile astea, lucruri pe care nu le-aș fi știut cu doar câteva zile în urmă. Vi le-am scris, pentru că știu (știu agasant de multe, observ) cât de buni, de curajoși, de frumoși sunteți și veți fi în continuare. Că zgomotul străzii, claxoanele, primăverile, muzica rock, Crăciunurile, zăpezile de altădată, poezia, râsetele, plăcintele cu mere de la colț de stradă, examenele voastre, iubirile și iertările tuturor, mirosul de tren sau de pământ reavăn, așternuturile albe, filmele băieților răi ale cinematografiei, revistele frumoase, planurile de vacanță, îmbrățișările celor dragi, toate, toate vor rămâne la fel. Doar că va mai fi ceva, iar asta ar putea fi un lucru nou pentru noi: aerul respirat are, în toată zgura ultimelor zile, și el o mare fericire: e respirabil. Bucuria simplă a viului.

Notă: Când Emil (Emil Munteanu, căruia îi mulțumesc) mi-a propus să  adun rânduri  laolaltă într-o scrisoare, mi-a fost cumplit de teamă că nu voi putea scrie nimic. Scrisesem cathartic despre Colectiv, dar nu voiam ca acest text să fie infuzat de amărăciune și furie. Doar că, ce să vezi, scrisul e cameleonic, devine ca mediul din juru-i până se confundă cu el ca un cameleon pe un pled ecosez. Vă cer, deci, iertare că nu am putut să scriu altfel, deși cred că și altfelul a devenit altfel în ultimele zile.
Loading Facebook Comments ...

1 Comentariu

  • Răspunde decembrie 26, 2015

    diuras

    =D> totusi sa nu exageram cu iertarea. tensiunile si luptele fac parte din esenta vietii, parca asa zicea batranul „Nice”:)

Lasă un comentariu!

No Trackbacks.