O femeie purtând un cal alb și un oraș în bagaj: Hipodrom, de Nora Iuga

Vă las moștenire amintirile, că altceva n-am ce să vă las.

O mulțime de siluete se cheamă una pe cealaltă, apar pentru câteva momente, câteva amintiri, pentru un timp, se oglindesc una pe cealaltă, iau distanță și se împlinesc pagini sau ani mai târziu, aduse la viață de memoria unui artist cabotin. A se citi subversiv, de o sinceritate care se ascunde sub pliurile histrionismului, așadar, în egală măsură gravă și incomodă. Siluetele acestea se leagă unele de altele, lasă amprente – unele mai dense, altele mai șterse, creând o sarabandă de lumini și de pete întunecate în spatele căreia se întrezărește o viață de om. Printre ele, în intersectări mai lungi sau mai scurte, se reconstruiește traiectoria unui destin cum nu multe au fost date literaturii române. Un destin care se scrie nonagenar, care a traversat trei dictaturi; o viață și o operă privite când cu adulație, când cu reticență, dar care nu au cunoscut conformismul și nu sunt confortabil nici de descifrat, nici de asumat – fie și la nivelul lecturii. Fără patetisme, fără accente sau tușe apăsate, dar în culori personale, egocentrice. Sunt culorile Hermannstadt-ului copilăriei, ale Sibiului tinereții, ale respirației lui Jovis, calul din vitrină și calul din vis, dublul dorit și înspăimântător, prezența tăcută presimțită, căutată și arătându-se în mereu alte priviri și întâlniri, dar niciodată îmblânzită, umbră îndepărtându-se metamorfozată în Jott, un alt nume poate pentru Gott: Calul ăla alb, Jovis …, singurul meu salvator care mă făcea cu-adevărat să cred că suntem eterni într-o lume promisă, fiindcă aici nu suntem lăsați să fim măcar provizorii.

Dar o absență e doar o virgulă.

Ceea ce e sau a fost trăit, ceea ce este realitate sau ce se adună în jurul ei se desface în scene, și gânduri, și oameni, și întâmplări, toate adunate într-o trinitate ale cărei contururi sunt doar vag delimitate de vârsta copilăriei (Start), a tinereții (Cursa) și a senectuții (Potou). Amintirile se spun și se cheamă într-o temporalitate doar aparent cronologică. Liniaritatea este dinamitată de secvențe-nadă, de imagini recurente, mereu îmbogățite, adâncite, revărsând lumină spre cele anterioare, secvențe ca niște vase comunicante transportând energie dinspre trecut spre prezent și invers. În jurul acestor secvențe-nadă se adună vârtejuri de amintiri. Ele își răspund unele altora ca într-o țesătură în care nodurile de pe spate sunt puncte de pornire ale unor arabescuri complicate pe față. Contrapunctic. Un nu care e geamăn cu un da și invers: Vreau să scriu ca viața, când pe față, când pe dos, când vie, când moartă, de fapt, moartă niciodată, că noi suntem călători eterni. O călătorie prin memorie, prin viață, care se face pe voci diferite, când înregistrând și reconfigurând cât mai exact, când oniric sau în transcrieri ale vocii interioare, când epistolar, însă niciodată în talmeș-balmeșul pe care îl insinuează în mod voit spre final Nora Iuga. Dimpotrivă, totul e de o luciditate, de o transparență poetică: limba noastră e ca aerul, ca respirația sau Fac poezie, fac poezie când vreau să vorbesc despre viața noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi. De aceea, Hipodrom e un jurnal autobiografic care rescrie definiția termenilor, un roman-poem pentru Hermannstadt-ul pe care îl poartă cu sine (orașul medieval, vis și halucinație), pentru un cal alb, văzut la vârsta de zece ani într-o vitrină, dorit și niciodată primit. O declarație de dragoste șoptită vieții care poate fi înțeleasă ca un strigăt de căutare și de eliberare, căci nu inima, ci creierul e oglinda în care îmi văd lumea.

Cum să te judece un om care n-are amintirile tale?

Am avut sentimentul că această carte e o mărturie. Nu-mi place cuvântul testament, căci are în sine ceva sumbru, dar nu îl resping pentru că poartă în el ideea de moștenire lăsată culturii române de o voce singulară: Să spun cuiva tot ce s-a întâmplat cu mine. Hipodrom nu oferă atât imaginea unui oraș, cât a felului în care s-a construit (din cărți, din întâlniri și din întâmplări) un destin. Ca orice depoziție despre sine și despre lumea cunoscută, vocea care se aude e când lucidă până la cinism, când îmbibată de poezie, când nostalgică sau egocentrică, impregnată de plăcerea de a clama incompatibilitatea cu toată lumea – ăsta da motiv de orgoliu, când de o tulburătoare înstrăinare față de mersul lumii și al vieții. Transpare din ea o bogăție de culori, de experiențe (de viață, dar mai cu seamă, culturale), un parfum de epocă, o singurătate printre ceilalți care e dovada unei acute conștiințe a sinelui. Cu precădere în ultima parte, Potou, e vizibilă această claritate a gândului care permite trecerea de la persoana I la persoana a III-a prin care se reface imaginea octogenarei cu părul cărunt din Titan, care se ține încă drept și despre care nu știi – îți zâmbește sau este gata să muște?, care analizează detașat și lumea literară românească în care a trăit, și pe cea germană, și realitatea politică mai veche și mai nouă, și cea a degradării trupului și a unei anumite oboseli/detașări, ba și pe cea familială – într-o anumită măsură. Aici, în seria de „scrisori” întrerupte și reluate, e inserată și pledoaria pentru ștergerea ochelarilor aburiți, singurul gest care ar putea oferi societății românești și fiecăruia în parte o privire lucidă asupra realității, și poetica acestui roman, și imaginea artistului cabotin, bufonul ce se preumblă prin realitățile medievale și în care se regăsește: Așadar, sunt o cabotină care le arată oamenilor câtă forță, câtă profunzime și cât curaj îi trebuie unui cabotin, în ultimă instanță unui clovn, să facă din el însuși oglinda prostiei lor. Tot aici și o observație pentru cititorii prea grăbiți, pentru lupii care așteaptă mereu la pândă, căutând cu scrupulozitate adevărul:  orice salt înapoi peste zeci de ani este o incursiune în irațional la fel de inexactă ca încercarea de a prinde un vis într-o povestire logică și uite așa trișez. Și un avertisment. Valabil pentru viața trăită și pentru literatură, în egală măsură: Cum să te judece un om care n-are amintirile tale? Nu e aici o pledoarie pro domo, ci o observație de bun simț: nu judecarea celuilalt, ci încercarea de înțelegere a lui conduce către adevăr.

o viață lungă are avantajul de-a aduna în siajul ei tot soiul de resturi amestecate (…)

Este ceea ce face, în fapt, Nora Iuga în Hipodrom: o încercare de recuperare, de reîntregire a unor experiențe, unele trăite, altele doar visate, unele dezvăluite, altele doar sugerate pentru a pune la un loc o viață, căci o viață lungă are avantajul de-a aduna în siajul ei tot soiul de resturi amestecate, e ca viitura cu stârvuri de vite, cu bucăți de acoperișuri, cu scoarțe, cu cruci, cu rădăcini, cu…  Și, deloc pe fundalul acestei vieți, ci mereu înăuntrul ei, e imaginea Hermannstadt-ului, un oraș la limita dintre realitate și vis, la fel ca trupul alb al lui Jovis, un oraș în care vechile catacombe ale Ursulinelor depun mărturie despre respirațiile de altădată, în care se oglindesc întâmplări din alte vremuri în ochii somnolenți ai acoperișurilor, în care Cibinul și porțile înalte duc mai departe ceva din firea sașilor și dudele pline de praf băgate cu pumnul în gură au savoarea copilăriei, dar și gustul ei acrișor. Un oraș care e și nu e Sibiul, un oraș ca un dor căruia Nora Iuga îi trasează liniile unduitoare, proiectându-l central pe harta devenirii ei.

 

(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart, este profesoară la Colegiul Național Iași.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!